Saptamana Patimilor si Saptamana Luminata (2010)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

t

Aspecte dogmatice ale
imnologiei ortodoxe.

Săptămâna (PatimiCor

şi

Săptămâna Luminată

Teologie pentru azi

Bucureşti
2010'

Precizări

Lucrarea de faţă reprezintă teza noastră de licenţă în
Teologie, în forma structurală prezentată la examen şi a fost
scrisă în anul 2002, sub îndrumarea Pr. Conf. Dr. Ştefan
Buchiu, la disciplina Teologie Dogmatică, la Secţia
Sistematice a Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul
Justinian Marina din Bucureşti.

Am primit pentru ea nota 10, cu aprecieri călduroase,
fiind considerată de către îndrumătorul nostru drept o lucrare
originală şi inovatoare în punctul de confluenţă dintre
Dogmatică şi Liturgică, pentru că în teologia românească, de
la acea vreme, teologia interdisciplinară era slab reprezentată.

Adăugirile aduse variantei prime, în ediţia de faţă, sunt
minore si constau în referinţe online si mici sublinieri de

5 5 5

nuanţă, pentru că au de-a face cu punerea în cadru a unor
necunoscute ale lucrării pentru publicul larg, însă nu s-au
operat modificări de structură, formă şi conţinut, ci cartea
respiră, după cum cred că se va observa, entuziasmul şi
prospeţimea noastră interioară din ultimul an de facultate.

Introducere

Copilăria mea nu a fost una asumată, trăită pentru
Dumnezeu - şi acest lucru îl regret - dar, cu toată această
întunecare spirituală a vieţii mele, zilele Patimilor Domnului
nostru Iisus Hristos, cât şi învierea Sa din morţi, le-am
perceput ca pe nişte zile unice, deşi nu conştientizam, pe
atunci, ce înseamnă a trăi zile şi lucruri unice.

Mai târziu, când am cunoscut ce bucurii dă Dumnezeu
creştinului ortodox, - când acesta i se dăruie Lui cu totul - şi
cunoscându-L pe El - şi în Sfânta Euharistie, dar şi în iertarea
Sa infinită faţă de mine - cât şi pe Duhul Sfânt - Care Se
descoperă ca lumină şi te transformă din om pământesc în om
duhovnicesc (deşi nu meritam nimic), atunci am înţeles că
tresăream sau săltăm de bucurie, fiind atins de harul
dumnezeiesc, pe care îl dau credincioşilor ortodocşi, sfintele
slujbe.

Pornind de la aceste mici momente de trezvie liturgică
am fost atras şi am rămas în bucuria acestei stări fericite faţă
de întregul nostru cult ortodox dar, mai ales, faţă de aceste
două săptămâni liturgice, care reprezintă climaxul întregului an
liturgic, dar şi grăuntele, care mi-a dăruit spicul înţelegerii
duhovniceşti al acestor zile.

Insă lucrarea de faţă nu vreau să fie o pledoarie pentru
trecutul meu ci o pledoarie - aşa vreau să cred - pentru
prezentul care se pleacă spre viitor, spre viitorul meu
eshatologic, cât şi al acelora mulţi, care formăm Trupul mistic
al lui Hristos: Sfânta Biserică Ortodoxă.

Deci primul motiv pentru care scriu aceste rânduri e ca
să înţeleg şi să simt învăţătura ortodoxă în viul Duhului Sfânt,
care emană, în aceste două săptămâni sfinte, din cântările
Triodului şi cele ale Penticos tarului, aşa cum nu le-am înţeles
atunci, la începutul vieţii mele, dar le-am trăit din plin.

Un al doilea motiv - înţeles din durere personală - ar fi
acela, că observăm cât de puţin se mai scrie astăzi despre
dogma şi trăirea teologică exprimate imnografw şi care, ne
aparţin ca o comoară unică şi neîntrecută şi faţă de care, din
păcate, ne purtăm cu o indiferenţă strigătoare la cer.

Este inadmisibil pentru noi - şi asta o cred şi o spun cu
tărie - să credem că putem fi teologi, fără să fim cunoscători,
din experienţă, ai dogmelor şi înţelegerilor dumnezeieşti.

Dacă ne-am întoarce la noi înşine, pe calea pocăinţei şi a
smereniei, am ajunge - fără doar şi poate - la prăfuitele şi
înnegritele cărţi de slujbă ale Sfintei Biserici, ca să înţelegem,
că speculaţia sterilă - fie ea chiar „dogmatică" - nu ne poate
învăţa ceva esenţial, fără experienţa teologică şi liturgică ca
atare.

Un al treilea motiv, pentru care încerc să scriu - cu
ajutorul Maicii Domnului, Marea şi Neîntrecuta mea
Apărătoare şi Luminătoare - această lucrare, e pentru a-i
invita, şi pe alţii, la o reîntoarcere la înţelegerea înalt
duhovnicească a cultului ortodox.

Avem nevoie de teologi care ştiu ce spun, pentru că
scriu din ceea ce văd în străfundul imnologiei noastre
ortodoxe.

Cred că e timpul să devenim serioşi, în adevăratul sens
al cuvântului - deşi suntem chemaţi să devenim Sfinţi - faţă de
tot ce înseamnă şi reprezintă Sfânta Ortodoxie.

Dacă nu ne trezim la un moment dat, riscăm să trăim
toată viaţa ca unii care sforăim în mijlocul Sfinţilor, care ne
privesc din cer şi a celor de pe pământ, care ne suportă cu mari
suspine.

Dar momentul hotărâtor, cel care ne-a făcut să iniţiem
proiectul lucrării, a fost un articol 1 al Părintelui Profesor Ştefan
Buchiu 2 - care ne-a fost coordonatorul lucrării de faţă - vis-â-
vis de exprimarea cultică neoprotestantă.

Sfinţia sa, utilizând în articolul citat tehnica negării prin
comparaţie şi arătând pe neoprotestanţi drept rătăciţi tocmai
prin propriile lor reverberaţii gândirist-muzicale, m-a făcut să
înţeleg, că inversul acestei metode - afirmarea prin exemplul
reliefat - e un mod prin care putem să punem în evidenţă atât
harul dumnezeiesc al literei imnografiei ortodoxe, cât şi
adâncul de har, nemărginirea de har, care stă ascunsă - pentru
mulţi - în spatele literei atât de mult copiate.

Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Concepţii hristologice în imnele neoprotestante privite din
punct de vedere ortodox, în rev. Studii Teologice, LI (1999), nr. 1-2.
2 A se vedea CV-ul său: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=42%3Apr-
prof-dr-tefan-buchiu&option=com_content&Itemid=276.

Lucrarea de faţă va analiza fiecare zi liturgică în parte şi
va pune în lumină miezul dogmatic şi duhovnicesc al imnelor
liturgice.

Toate explicitările noastre vor urmări, în primul rând, să
reliefeze activitatea de răscumpărare a Domnului Hristos, cu
diversele ei implicaţii în viaţa noastră.

Apoi vom discuta rolul şi roadele învierii Domnului în
viaţa noastră, cât şi modul cum e simţită de Sfinţii imnografi,
dar şi cum trebuie simţită şi trăită de către noi.

O aprofundare specială vor avea realitatea Pogorârii
Domnului la Iad, cu sufletul Său îndumnezeit, cât şi aceea a
perceperii Domnului Hristos, ca Dumnezeu purtător de trup
omenesc transfigurat, după Sfânta Sa înviere.

Comentariile noastre vor pleca de la textele ultime ale
Triodului şi ale Penticostaruluf , tipărite şi aprobate de Prea
Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi de Sfântul Sinod al Sfintei
Biserici Ortodoxe Române iar discursul narativ va încerca să
fie cât mai aproape de modul simplu, dar expresiv al exprimării
cultice.

Nu vor lipsi - pe ici, pe colo - nici precizările făcute pe
tema poeticului şi a podoabelor stilistice ale imnelor de care ne
ocupăm.

însă firul roşu al lucrării va fi reliefarea iubirii Fiului lui
Dumnezeu pentru noi, Care trece prin suferinţă şi moarte, ca să
ajungă la înviere, dar şi a prezenţei Sfântului Duh în trupul
Domnului, într-un mod copleşitor, după învierea Sa din morţi.

3 ***Triod, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 541-689.

4 ***p ent i C0S tar, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999, p.7-54.

A. TRIODUL

1. Sfânta şi Marea zi de Luni

începem demersul explicativ pornind de la stihira
elă, cântată pe glasul al 2
aici sunt cuprinse următoarele:

idiomelă, cântată pe glasul al 2-lea (de la stihoavnă) 5 , pentru că

„De la stâlpările de finic şi de la acele ramuri,
ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând
la altă serbare dumnezeiască, la cinstitele
Patimi ale lui Hristos, la taina cea de mântuire,
să alergăm credincioşi, şi să-L vedem suferind
Patimă de bunăvoie pentru noi. Şi mulţumindu-I,
să-I cântăm cântare cuvioasă, grăind: izvorule al
milostivirii şi limanul mântuirii, Doamne, slavă Ţie";

şi aceste cuvinte sunt o punte de trecere de la praznicul
Duminicii Floriilor la Săptămâna Patimilor Domnului.

In stihirile de la Doamne strigat-am...a\Q Vecerniei se
află o urmă iradiantă a praznicului ce abia a trecut - cel al
Intrării Domnului în Ierusalim - pentru că, în cele trei stihiri
pe care le cuprinde Triodul, nu se explică imnologic decât
semnificaţia intrării Domnului în cetatea Sfântă, în Sion,
numită de prima stihiră: „Biserica lui Dumnezeu" 6 .

Fiul lui Dumnezeu vine ca împărat al ei, îmbrăcat „în
dreptate" - ca să împlinească profeţia de la Zaharia 9, 9 - dar
nu pentru a Se instala ca şi împărat pământesc al ei, ci pentru
a arăta pământenilor „mulţime de îndurări" 7 ; ceea ce, în
limbajul pe care îl folosim din punct de vedere teologic, s-ar
traduce prin „roadele Jertfei de pe Cruce".

Se insistă - până la cântarea prezentată anterior - pe
faptul realităţii chenotice a Fiului lui Dumnezeu dar şi pe o
prezentare fidelă a Mântuitorului, după mărturia Sfinţilor
Evanghelişti.

5 Triod, ed.cit, p. 541-542.
6 THf>m n 541

6 Idem,p.541.
7 Ibidem.

Toţi patru Sfinţi Evanghelişti tratează acest eveniment al
mântuirii noastre 8 iar în cadrul celor trei cântări de care ne
ocupăm, faptele autentice ale aşternerii hainelor pe jos, ale
stâlpărilor, cât şi ale lăudării pruncilor, sunt prezentate acrivic,
aproape aidoma cu textul Sfintelor Evanghelii.

Observăm de la bun început, că Sfinţii imnografi - care
sunt majoritari în comparaţie cu aceia, care nu sunt pe listele
Sfinţilor - s-au folosit, în cea mai mare parte a lucrărilor lor,
de ceea ce se ştia sigur din Sfânta Scriptură.

O propoziţie ca aceasta: „şederea pe mănz înseamnă
întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă, la
credinţă" 9 - care se află în a treia stihiră a Vecerniei - este, în
mod evident, o înţelegere duhovnicească, tainică, a intrării
Domnului în Ierusalim, dar, cu toate acestea, ea pleacă de la
faptul concret al intrării şi nu de la o supoziţie sau de la o
istorie ambiguă.

Pornind de la o realitate sigură, scripturală sau
tradiţională, duhovniceştii imnografi îşi spuneau şi înţelegerea
lor dar această înţelegere nu era pur raţională, ci o înţelegere
plină de avântul şi fierbinţeala evlaviei de care erau întraripaţi.

Aşa se face că toată imnografia cărţilor noastre de cult e
o teologie vie, care ne îndeamnă la sentimente vii şi
mântuitoare şi nu ofilosofie rece şi plictisitoare.

Tocmai de aceea, ortodocşii, atunci când cântă cu
înţelegere, nu se plictisesc. Ei atunci se desfată, se umplu de
bogăţia Sfântului Duh, de iubire dumnezeiască şi acest lucru
este vizibil în persoana lor.

Cântarea prezentată la început însă, schimbă tonul
cântării dar şi modul de a simţi. Ea face trecerea de la bucuria
copiilor, care au făcut de râs pe învăţaţii şi ştiutorii Legii, la
serbarea dumnezeiască a cinstitelor Patimi ale Domnului
Hristos.

Trecerea însă e lină şi nu bruscă.

Deşi avem de-a face cu o profunzime a realităţii
inimaginabilă, copleşitoare cu totul, cu „taina cea de
mântuire", suntem îndemnaţi să nu mergem, ci să alergăm -
„dacă suntem credincioşi" - pentru a-L vedea pe El, pe Hristos

8 Mt. 21, l-ll;Mc.ll, 1-10; Lc.19, 29-40; In. 12, 12-16.
9 Triod, ed. cit, p. 541.

Dumnezeu, pe Cel care vine spre Sfânta Cruce pentru noi, nu
într-o ipostază de bucurie, ci „să-L vedem suferind Patimă de
bună-voie" 10 .

El patimi nu a avut - pentru că a fost fără păcat - dar a
suferit Patimă, adică chinuire de la oameni, înjosire şi moarte.

Prezentarea motivaţiei Răstignirii Domnului - după cum
se vede - nu ne sperie. Nu e o „tragedie" moartea Sa, nu e o
„pedeapsă" suferită din necesitate externă, ci o asumare liberă,
conştientă, dorită, pentru că moartea Sa e „pentru noi".

Această contopire minunată - „bunăvoie" - se constituie
în taina mântuirii noastre, căci în adâncul ei, ea indică iubirea
atotcopleşitoare a lui Dumnezeu, iubirea Sa, care e plină de
cea mai pură şi înaltă dorinţă de bine, care ne-a vizat şi ne
vizează în continuu pe noi înşine.

El vine de unul singur la Cruce. Sinceritatea şi dragostea
cu care alege Crucea este semnul clar şi de netăgăduit, al
faptului că El, prin Cruce, ne îmbrăţişează pe toţi, născuţi şi
nenăscuţi.

în loc să ni se vestească plângeri, vaiete păgâne - cum
auzim, uneori, la înmormântările noastre - cântarea ne insuflă
o stare contrară, de mulţumire. Insă nu în sensul că suntem
mulţumiţi, pentru că El moare, ci în sensul că trebuie să-I
mulţumim, aducându-I cele mai sincere şi adânci mulţumiri,
pentru că moare pentru noi.

E demn de remarcat, că imnograful nu ne îndeamnă să
ne aducem aminte, că El, Fiul lui Dumnezeu, a murit cândva.
Ci imnograful ne spune, că Patima Sa se întâmplă acum. Că ea
este contemporană nouă.

Şi această realitate a actualităţii continue a iconomiei
Domnului face parte din conştiinţa liturgică sfântă a
Ortodoxiei.

Cel care moare pentru noi, nu e numai om, ci şi
Dumnezeu. De aceea - nebuneşte vorbind - nouă nu ne e
„teamă" că El moare, pentru că ştim - şi vom detalia mai
târziu această „ştiinţă" a noastră - că moartea Sa schimbă
multe lucruri în bine.

Lui I Se cuvine „cântare cuvioasă", cântare ca o bună
mireasmă, pentru că El este izvorul milostivirii - Care ne

10 Idem, p. 542.

umple mereu, de „mare şi multă milă" - dar şi limanul
mântuirii - locul de scăpare, unde alergăm noi, păcătoşii.

Filonul dogmatic nu este separat de cel al vieţii
concrete, dar nici de cel doxologic şi - cu atât mai mult - nu
este separat de filonul penitenţial - l-am putea numi - al
cântării de cult.

De cele mai multe ori, finalul cântărilor e un strigăt
evlavios, o răbufnire în plâns a celui ce îl cântă. în finalul lor,
credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îl laudă cu un ton ce îi
umple inima.

In Vecernia primei zile a Săptămânii Mari, mai sunt
încă două cântări, dar structura lor ideatică e total diferită de a
celor de până acum.

O cântare, în glasul al 3-lea 11 , precedată de stihul:
„Cântaţi Domnului cântare nouă, laudă Lui în Biserica
Cuvioşilor", are o dimensiune eshatologică evidentă.

Ea nu-L vesteşte pe Hristosul, Care vine cu chip de Rob,
între oameni, ci pe „Judecătorul amintirilor şi gândurilor
inimii".

Această cântare nu improvizează, ci transcende. Ea este
un bine al înţelegerii, care vine să răspundă la „nelămurirea"
aparentă de adineauri.

Hristosul Căruia trebuie să-I mulţumim e Hristosul
iubirii, dar Acesta nu e separat de Hristosul Judecăţii, ci e una
şi aceeaşi persoană. Tocmai de aceea, El judecă faptele unui
timp trecut, pentru a arăta, că tot în timp sau în tot timpul,
Hristos a fost al iubirii, mai înainte de a fi al Judecăţii.

Cuvintele de început sunt zguduitoare, profetice:
„înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului
Celui viu".

Ele sunt în strânsă legătură cu următoarele: „Nimeni
să nu intre ispitind credinţa cea fără prihană".

Ascultându-le, ne dăm seama, că suntem pregătiţi pentru
un drum al înţelegerii directe, pentru o impropriere.

Cântarea aceasta e ca o uşă, care nu separă două
realităţi, ci doar le distinge. Este o uşă deschisă.

11 Triod,ed.cit, p. 542.

10

De o parte stă Crucea iar de cealaltă parte tronul
Etimasiei 12 , dar între Cruce şi Judecată nefiind separaţie, căci
Hristos e Cel ce le uneşte pe amândouă.

Ultima cântare a Vecerniei nu are un destinatar expres
ci unul subînţeles. Ea se adresează adunării viclene şi
desfrânate, care nu acceptă pe Fiul, dar se laudă cu credinţa în
Tatăl.

Bineînţeles, în primul rând, e vorba despre ceata aceea,
formată din arhiereii şi cărturarii iudeilor, care Ii cer să îi
îndemne pe copii să tacă 13 , să nu-L mai laude pe împăratul
împăraţilor şi pe Domnul Domnilor dar sunt indicaţi aici, în
acelaşi timp, şi toţi ereticii şi păgânii, care nu-L recunosc pe
Fiul Tatălui.

Dacă se înţelege că Fiul e de o fiinţă cu Tatăl, atunci se
şi acceptă, că Fiul reprezintă iubirea Tatălui pentru lume, căci
Fiul e iubirea Tatălui. Trimiterea Lui spre Cruce e o trimitere
care ne ridică la înţelegerea iubirii Sale, căci prin iubirea Sa
înţelegem, de fapt, iubirea dumnezeiască, atât cât putem noi să
o înţelegem.

în textul românesc, urmează Pavecerniţa şi în cadrul ei
Tricăntarea 14 Sfântului Andrei Criteanul 15 .

Acest ansamblu imnologic conţine 33 de piese - o cifră
nu fără adânci semnificaţii - dacă nu mai luăm în consideraţie
repetarea irmosului cântării a 8-a.

în locul celor 9 cântări sau ode, aflăm numai pe prima,
pe a 8-a şi pe a 9-a odă, numărul 3 fiind un simbol al
Preasfintei Treimi.

La o citire atentă a acestor canoane, aflăm că ele sunt o
pregătire a sufletelor şi a trupurilor noastre pentru înţelegerea
Patimilor Domnului şi nu o zugrăvire a „pregătirii" lui Hristos
pentru Cruce.

Se vorbeşte despre Iosif Patriarhul ca simbol al
Domnului, despre smochinul-sinagogă, despre alipirea de
Domnul, în definitiv.

12 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Hetoimasia.

13 Mt. 21, 16şiLc.l9, 39.

14 Triod, ed.cit, p. 542-545.

15 A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Andrei_Criteanul.

11

Pentru că Sfântul Andrei teologhiseşte despre Patimile
Domnului nu în sine, ci în raportul lor cu noi, cei de azi şi de
totdeauna.

în acelaşi timp se merge spre Crucea Domnului dar şi
spre noi înşine, pentru că însăşi Crucea îşi revarsă iubirea până
la noi.

Deşi nu suntem în Vinerea Mare - marele eveniment al
restaurării noastre şi al întregii firi în Hristos - se anticipează
acest moment copleşitor:

„Cu Patimile Sale vindecă patimile, Cel ce a
pătimit pentru noi; căci voind a pătimit în firea
omenească cea asemenea nouă, toate Patimile Sale cele
făcătoare de viaţă, ca să ne mântuim noi" 16 .

Domnul Şi-a impropriat firea omenească, cea asemenea
nouă, pentru ca să ne vindece. Lapidaritatea cântării de faţă nu
se ia în sine, ci numai coroborată cu întregul mod de
înţelegere al Sfintei Ortodoxii.

Aici nu ni se spune de ce anume trebuie să fie vindecată,
ci ni se arată, că ea trebuie să fie vindecată, pentru că e
bolnavă. Faptul că e bolnavă, e consecinţa logică a faptului că
are nevoie de vindecare, de tămăduire.

In loc să vorbim despre moarte - aşa cum cunoaştem
noi, cei de azi, moartea - vorbim de moartea Domnului, ca
despre o moarte „făcătoare de viaţă", ca despre o moarte care
învie, care ne învie.

Cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae sunt
relevante în acest sens:

„Moartea ca supremă şi definitivă arătare a supunerii
voinţei omeneşti, voinţei lui Dumnezeu, este astfel o trecere la
adevărata viaţă.

Omenescul atunci moare întrucât arată definitiv că nu
vrea nimic al său, nimic deosebit de Dumnezeu; dar învie
întrucât făcând dovada ultimă că vrea ce vrea şi Dumnezeu, s-a
deschis izvorului de viaţă, şi-a arătat identificarea deplină a
voii cu voia lui Dumnezeu.

16 Triod, ed.cit, p. 543.

12

Acest fel de moarte este totodată începutul vieţii
adevărate sau premisa ei, e o moarte paradoxală.

Făptura voindu-se pe sine deosebit[ă] de Dumnezeu,
moare; şi renunţând pentru Dumnezeu, în mod definitiv, de a
se voi pe sine, învie în Dumnezeu. Şi cine nu vrea ceva
deosebit de ce vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu"

17

Suntem la începutul pregătirii pentru Cruce - pentru
înţelegerea ei - dar Sfântul Andrei nu ne lasă departe nici de
teologia Sfintei Treimi.

Există trei Slave ale Treimii - cum sunt numite aceste
cântări - şi ni se precizează că există „Trei fără de început",
veşnici, din totdeauna, dar şi o singură fiinţă propovăduită.

Dacă am reduce demersul nostru exegetic numai la ceea
ce face Hristos pentru noi, am vorbi numai de o parte a
teologiei pe care o cuprind cântările Triodului. Tocmai de
aceea vrem să reliefăm întregul spectru al imnologiei existent
aici.

Raportarea noastră la Sfânta Treime e o raportare a
dragostei noastre la realităţile existenţei celei mai presus de
existenţă ale Preasfmtei Treimi.

Pe Dumnezeu eu îl laud şi Lui mă adresez cu „Tu" şi nu
cu pronumele de politeţe „Dumneavoastră". A spune lui
Dumnezeu: „Pe Dumneavoastră Vă laud" e o impietate plină
de distanţare, de neparticipare.

Ca să-I spun „Dumneavoastră", trebuie să-L văd ca pe
Ceva sau - mai bine-zis - ca pe Cineva, Care nu-mi aparţine şi
nu vreau să-mi aparţină niciodată.

între noi şi El nu e distanţă. între noi şi El e dragoste, e
rugăciune, în esenţă sunt cuvinte de dragoste.

Dar, dacă pentru noi, a-L lăuda pe Dumnezeu e ca şi
cum am respira 1 *, altora li se potrivesc cuvintele: „Străin lucru
este celor fără de lege a Te slăvi pe Tine" 19 .

„Străin lucru": o minunată alăturare!

Pr. Prof. D.fumitru] Stăniloae, Legătura interioară dintre Moartea şi învierea
Domnului, în Studii Teologice, VIII (1956), nr.5-6, p.283.

18 Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: cerul pe pământ, Deisis, Sibiu,1996, p. 53, căci:
„în Biserică totul respiră înţelepciune, sfinţenie, strălucire, înviorare, învăţătură; de-aici
ţâşneşte un şuvoi de viaţă: aici e pace, bucurie...".

19 Triod, ed.cit., p. 545.

13

în imnologia noastră ortodoxă, „străin lucru" nu se
referă - uneori - la ceva care nu ne aparţine, ca şi proprietate
personală, ci la ceva unic cu desăvârşire. Axionul Prea
Curatei Maici, din ziua naşterii Sale (8 septembrie), afirmă
acest lucru 20 .

Cuvântul „străină" însă, în alte două cazuri, în cadrul
grupului de cântări ce aparţin cântării a 9-a, exprimă o
normalitate semantică, adică o situaţie harică, o stare harică
personală, trăită la nivel personal: „Străină este celor
necuvincioşi curăţia, şi străină este celor credincioşi
fărădelegea" 21 şi „Străină este celor fără de lege buna legiuire

99 ""

şi străină necredincioşilor cunoştinţa de Dumnezeu" .

Nu lipsesc, din cadrul Pavecerniţei, nici aluziile la
ucigaşii Domnului.

Deşi în cântarea: „Pregăteşte-ţi, Iudee, pe preoţii tăi,
găteşte-ţi mâinile spre uciderea lui Dumnezeu" 23 , pare a se
încuraja - la o primă vedere - ucigaşii Domnului, Sfântul
Andrei însă trimite prin aceasta la blândeţea şi liniştea pe care
o are Hristos Domnul, Care vine spre Patimă.

El e numit Miel dar şi Păstor, adică Jertfă şi Jertfitor.
Ca să fie „împăratul lui Israel", El Se aduce pe Sine Jertfă fără
prihană şi, aşa cum observă Părintele Profesor Constantin
Galeriu, „în Hristos e o identitate absolută între Arhiereu şi
Jertfă, între Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce. El e Preot şi
Jertfă.

Jertfa Lui e Trupul Lui, e firea umană purtată de o
Persoană divină, iar Persoana divină Se identifică cu firea
umană însuşită aşa cum e identică cu firea Sa divină.

într-însa e sublimată ultima rămăşiţă egoistă. Şi în însăşi
această oferire personală completă e deschisă uşa pentru

9d

împlinirea fiinţei umane" .

Al 8-lea imn al cântării a 9-a aduce în fata noastră un
amănunt definitoriu pentru noi. Aici se spune: „să mântuiască

95

pe cei ce striga neîncetat" şi rmpe oricare.

20 „Străin lucru este maicilor fecioria...".

21 Cântarea a 2-a din cadrul cântării a 9-a, Triod, ed.cit, p. 544.

22 Cântarea a 3-a din cadrul cântării a 9-a, cf. Ibidem.

23 Ibidem.

24 Părintele Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, ediţia a 2-a (teză de doctorat),
Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 205.

25 Triod, ed.cit., p. 545.

14

Deşi El a murit pentru toţi, nu îi obligă pe aceşti toţi -
deşi dragostea Lui ar trebui să ne oblige conştiinţa şi inimile -
ca să strige, în mod neîncetat, spre El.

El a murit pentru noi - El, Arhiereul nostru Cel adevărat
- şi ne-a dat posibilitatea comuniunii cu El, comuniune care
„înseamnă însă, atât firea omenească restabilită din egoismul
ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicată
în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată
de egoismul duşmănos al omului" 26 , pentru ca fiecare
credincios să aibă posibilitatea de a striga, precum un fiu, la
Părintele său.

Caracterul acestei rugăciuni însă nu e de cerere, ci
de preamărire a Sa, pentru că el strigă - credinciosul - în
esenţă: „Binecuvântat este Cel ce vine să mântuiască toată
lumea prin Cruce" 27 .

Mântuirea obiectivă, cu alte cuvinte, adică tot ceea ce a
făcut Hristos Domnul pentru noi, nu ne aduce niciun folos,
dacă noi nu stăm în starea credinţei celei vii, a celei care se
exprimă atât în mod doxologic, cât şi în modul faptelor
iubirii 28 .

Ambiţia protestantismului de a considera că numai
Jertfa Domnului e necesară iar, din partea noastră, să lipsească
orice aport personal, e o supoziţie deşartă, pentru că un om,
care nu acceptă pe deplin acest mod nou fiinţial al ortodoxului,
nu poate fi un „om nou" - chiar dacă ar putea crede despre
sine că este - ci trebuie să se simtă un „om nou", împreună cu
alţi fraţi, în Duhul Sfânt.

Crezând în Jertfa lui Hristos, ortodoxul îşi impropriază
starea de crucificat în sine însuşi, starea de a fi în luptă cu
patimile sale. Această stare de a fi pe cruce dar şi de a purta
crucea - un paradox existenţial al vieţii noastre duhovniceşti -
e plină de puterea Crucii, de puterea pe care Duhul Sfânt o dă
aceluia, care se curăţeşte de patimi.

Domnul era pe Cruce, iar arhiereii, cărturarii şi bătrânii
Ii strigau, cu o răceală impersonală: „Dacă este Regele lui
Israel, să Se coboare acum de pe Cruce şi vom crede în El"

26 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1997, p. 88.

27 Triod, ed.cit, p. 545.

28 Iac. 2, 20, 26.

15

(Mat. 27, 42), pe când trecătorii erau mult mai direcţi: „Dacă
eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce!" (Mat.
27,40).

Dar El nu i-a ascultat pe niciunul dintre ei, pentru că a
iubi înseamnă a fi crucificat iar a fi în durere plină de iubire
pentru aproapele înseamnă a fi creştin ortodox.

Dacă suferi din iubire sfântă pentru alţii înţelegi ce e
Crucea şi, mai ales, cât de dulce şi binefăcătoare e purtarea
Crucii.

Când suferi pentru Hristosul Crucii, atunci nu mai
priveşti Crucea ca pe un obiect sau ca pe o reprezentare
distantă, ci ca pe un semn lăuntric, ca pe o realitate ce indică
iubirea, iubirea ta pentru El dar şi pentru ei, pentru fraţii tăi,
oricare ar fi ei.

Referindu-se la această stare, de unire intimă şi
desăvârşită cu Crucea, Părintele Dumitru Stăniloae, scria într-
un articol de Paşti:

„învierea noastră cu Hristos Dumnezeu făcut om fără de
păcat se realizează nu numai prin voia Lui, ci şi prin voia
noastră.

Voinţei lui Dumnezeu de a Se uni cu noi prin iubire,
făcându-Se, în acest scop, om şi mergând din iubirea Sa faţă de
noi până la primirea morţii pentru noi, trebuie să-i răspundem
cu voinţa noastră de a ne uni cu El şi cu semenii noştri,
primind puterea pentru aceasta de la El însuşi. (...)

[Căci] iubirea Lui şi iertarea Lui, căruia nu-i vom
răspunde cu iubirea noastră faţă de El şi cu iubirea noastră faţă
de semeni, nu va avea niciun efect spiritual asupra noastră,
cum nu are iubirea faţă de o piatră" .

Denia de Duminică seara continuă ziua doxologică.

Şi cum Denia e, de fapt, o Utrenie specială, după cei 6
psalmi specifici şi după caldul dar şi întristatul Aliluia întreit,
ascultăm troparul - eshatologic prin excelenţă - „Iată Mirele
vine în miezul nopţii. . ." 30 .

El indică privegherea, ca un mod concret de aşteptare a
Domnului dar face şi trecerea la sedelna glasul 1, în care se
spune:

Pr. Prof. Dumitru Stăniloe, învierea sau biruirea morţii, în rev. Ortodoxia, XLII
(1990), nr. 2, p. 3-4.
30 Triod, ed.cit, p. 545.

16

„Cinstitele Patimi au răsărit lumii în această zi ca nişte
lumini de mântuire, căci Hristos merge să
pătimească din bunătatea Sa.
Cel ce cuprinde toate cu palma primeşte

T 1

a fi răstignit pe lemn ca să mântuiască pe om" .

Prima zi a Săptămânii Sfintelor şi Cinstitelor Patimi ale
Domnului este o zi a luminii, a luminării minţii spre mântuire,
pentru că toate aceste sfinte zile sunt lumini, atâta timp cât ne
învaţă, în mod riguros, cum să ne mântuim.

In ele învăţăm cum a pătimit Hristos, în marea Sa
bunătate, pentru noi, cei uituci şi nerecunoscători.

Avem în această imagine imnică o suprapunere care
poate fi evidenţiată de foarte multe ori în cultul nostru.

Pe de-o parte, Dumnezeu Cuvântul e Cel care cuprinde
toate cu palma, Care a creat toate şi poartă de grijă tuturor iar,
pe de altă parte, El e văzut ca răstignit pe lemnul Sfintei Cruci,
ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care suferă pentru noi.

Această suprapunere vizuală însă are un rol dogmatic.
Ea vrea să precizeze, că unul şi acelaşi e Fiul lui Dumnezeu,
chiar dacă e văzut ca Dumnezeu Cuvântul, ca Logos
dumnezeiesc ori ca Iisus Hristos, ca Dumnezeu întrupat.

Cel ce „era la Dumnezeu... S-a făcut Trup şi S-a
sălăşluit întru noi" (In.l, 1, 14), după cum spune Sfântul Ioan
Evanghelistul, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat, fără
ca să fie numai om, ci Dumnezeu şi om în acelaşi timp.

E amintită realitatea mântuirii, dar nu explicată. Se
spune, nu ce e mântuirea, ci doar faptul că mântuirea e o
consecinţă evidentă şi reală a Răstignirii Sale.

Pentru aceşti minunaţi imnografi e mai importantă
conştiinţa dependenţei totale de moartea Domnului, decât
disecarea ei la propriu.

Ei se leagă, în scrierile lor, nu de o pătrundere
subiectivă a morţii Domnului, ci de realitatea concretă a ei.

Credincioşii ortodocşi trebuie să înţeleagă Cine a murit
pentru ei, în primul rând. Această înţelegere teologică îi poate
determina, în mod total, spre a-L iubi pe Acela, căci iubirii

31 Ibidem.

17

trebuie să-i răspunzi cu iubire iar celei mai mari iubiri - care e
a lui Dumnezeu - trebuie să-i dai toată inima ta (Le. 10, 27).

A doua sedelnă 32 , face aceeaşi unire distinctă între
Hristos-Judecătorul şi Hristos-Pătimitorul.

Deşi El e nevăzut - nu atunci, când era pe pământ, ci
acum - atunci a fost „văzut cu Trup", adică în Trup şi mergând
să fie „ucis de oameni fără de lege".

Punerea în paralel a acestor două stări de a fi şi de a se
manifesta ale Domnului are un rol duhovnicesc, mântuitor,
pentru că, pe de o parte, nu se separă Patima Sa de Judecata
pe care o va face lumii iar, pe de altă parte, nici nu se confundă
timpul mântuirii cu timpul răsplătirii faptelor .

Deşi tot Hristos e şi Mielul Cel junghiat (Apoc. 5, 6),
dar şi Fiul omului de la Matei 25, 31, nu se poate confunda
ipostaza Sa de iertător al păcatelor, cu ipostaza Sa de
pedepsitor al lor.

O astfel de confuzie e pierzătoare de suflet. El aşteaptă
pocăinţa noastră acum şi sfinţirea vieţii noastre iar nu
pedepsirea noastră.

Dar această sedelnă cuprinde şi următoarele cuvinte:
„Judecând judecata noastră cu Patima Ta", cuvinte cu adânci
semnificaţii, care, interpretate defectuos, ar isca multe
înţelegeri greşite.

Dacă am considera că El judecă pedeapsa noastră,
blestemul nostru, cu Patima Sa, am fi pe un drum greşit, pentru
că El a venit pentru oaia cea pierdută (Le. 15,1-7) şi pentru fiul
cel risipitor (Le. 15, 11-32) şi aceasta, pentru că am socoti
judecata noastră, ca fiind legată de blestemele din capitolul al
3-lea, din cartea Facerea.

Dar, dacă am înţelege că El judecă înţelegerea noastră,
judecăţile noastre de valoare, arătându-le neîntemeiate prin
Patimile Sale, am fi pe un drum bun, căci am pricepe - chiar
dacă puţin - că opera de mântuire a Domnului nu a fost după
gândirea noastră, care nu doreşte suferinţa, ci după înalta şi
necuprinsa Lui înţelepciune.

Tocmai de aceea şi în sfârşitul sedelnei se spune, că
„pentru aceasta laudă, mărire şi slavă înălţând puterii Tale,
Cuvinte, cu un glas le aducem Ţie" 33 .

32 Idem, p. 545-546.

18

Pare, poate, „idealistă" ideea de glas unic al
credincioşilor, dar nu este nici pe departe aşa. Cântările noastre
de cult nu propun lucruri irealizabile, ci vorbesc despre
realităţi concrete, despre stări autentice, duhovniceşti, pe care,
cei care le-au scris, le-au cunoscut îndeaproape.

Noi aducem laudă, mărire şi slavă Preasfintei Treimi,
dar şi numai Mântuitorului Hristos, înţelegând prin aceasta,
întreaga expresie a fiinţei noastre intime. Cu alte cuvinte,
numai Lui îi putem aduce acestea, pentru că numai Lui I Se
cuvine totul.

A treia sedelnă - şi ultima înainte de citirea Sfintei
Evanghelii - e o chemare la prăznuire, o chemare bucuroasă,
pentru că ne îndeamnă, „să-L întâmpinăm cu cântări" 34 pe
Hristos Domnul.

Se repetă, pe scurt, Patimile Domnului, dumnezeieştile
Sale suferinţe, dar nu într-o prezentare expresionistă, ci într-o
înşiruire, care să producă, în inimile ascultătorilor, sentimentul
importanţei capitale, absolute, a Patimilor Sale.

Pe măsură ce sunt prezentate enunţiativ, se doreşte nu o
exacerbare a sensibilităţii noastre, pentru o contemplare
pătimaşă a suferinţei Sale, ca în romano-catolicism, ci o
conştientizare a răbdării Sale, a cât a suferit pentru mântuirea
noastră.

El a răbdat toate pentru noi. Acest lucru se vrea înţeles
foarte bine de către fiecare credincios ortodox în parte.

Suferinţele Sale cele prea sfinte sunt enumerate, tocmai
pentru a ne conştientiza lipsa de fapte bune şi de nevoinţe
duhovniceşti. Această enumerare realistă şi zguduitoare trebuie
să ne aducă umilinţă şi nu plictiseală în lăuntrul persoanei
noastre.

Tricântarea aparţine Sfântului Cosma de Maiuma deşi,
în textul nostru, apare doar titlul: „alcătuire a lui Cosma" .

Cele trei irmoase, care încep fiecare cântare, sunt scrise
pe tiparul normal al canoanelor de la Utrenie, prima referindu-
se la trecerea prin Marea Roşie, a 8-a la Sfinţii trei tineri din

33 Idem, p. 546.

34 Ibidem.

35 Lucru dovedit şi de Ieromonahul Makarios Simonopetritul, în teza sa de doctorat,
Triodul explicativ. Mistagogia timpului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, cf. n. 56 din
capitolul 0.1.

19

cuptorul Babilonului iar a 9-a cântare la întruparea Domnului
din Preasfânta Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, Măria,
accentuându-se faptul, că întruparea Sa a fost pentru
dezlegarea greşelilor noastre, pe când celelalte componente
imnografice ating evenimentele care se regăsesc în sinaxarul
zilei şi anume: pomenirea Patriarhului Iosif şi a smochinului
care s-a uscat la blestemul Domnului.

între imnele cântării întâi, al doilea imn este o laudă a
imnografului faţă de smerenia Cuvântului întrupat, pe când al
treilea imn este o adresare a Domnului Hristos, o adresare a
Sa către noi.

In al doilea imn, smerenia Domnului e mărturisită ca
fiind „negrăită", dar nu se omite nici faptul dogmatizării celor
două firi - dumnezeiască şi omenească - în Persoana Sa.

Fiind o prelucrare, acest imn, a pasajului chenotic de la
Filipeni 2, 6-11, el nu vrea să ne demonstreze că nu putem
spune nimic despre Hristos ci, dimpotrivă, că putem spune cele
ale iconomiei Sale pentru noi.

Aici „smerenia Cuvântului" se traduce prin întrupare.
El Se face „asemenea în chip de rob", dar nu pentru a deveni
rob păcatului - căci nu s-a spus identic, ci asemenea omului
supus păcatului - căci El a fost fără de păcat.

El S-a făcut şi om, pentru a arăta Ucenicilor, „căci cu
slavă S-a preaslăvit" în ziua învierii Sale, şi ca om, nu numai
ca Fiul Tatălui, conform cu Ioan 17, 5: „Preaslăveşte-Mă Tu,
Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai
înainte de a fi lumea".

Dar să nu înţelegem că acesta e motivul principal al
întrupării, ci că acesta e motivul pentru care, Sfinţii Apostoli,
au înţeles în mod existenţial, Dumnezeirea Sa.

Văzându-L înviat şi văzându-L pentru puţin în faţa lor -
după Sfânta Sa înviere - şi apoi făcându-Se nevăzut, au
înţeles, în mod evident, că El nu e supus spaţiului şi timpului
şi nici morţii şi că e Dumnezeu adevărat, după cum îl
cunoscuseră ca om adevărat, din împreună petrecerea Lui cu
ei.

Revelarea deplină a dumnezeirii Sale făcându-se odată
cu învierea Sa din morţi, prin aceasta i-a făcut deplin
încredinţaţi, pe Sfinţii Săi Apostoli, de divino-umanitatea Sa,
fapt pentru care vom pleda mai mult, atunci când va fi timpul.

20

Al treilea imn al cântării întâia - despre care am spus
mai sus, că e o adresare directă a Domnului către noi - vrea să
se constituie într-o revelaţie post-Revelaţie. Textul integral al
imnului e acesta:

„însumi am venit să slujesc lui Adam

celui ce sărăcise, cu al cărui chip, M-am

îmbrăcat de bunăvoie Eu, Ziditorul,

bogat fiind cu Dumnezeirea, şi să-Mi

pun sufletul Meu răscumpărare pentru dânsul;

Cel ce sunt nepătimitor cu Dumnezeirea" 36 .

Hristos Domnul ne explică astfel - prin înţelegerea
Sfântului imnograf - motivul întrupării Sale: răscumpărarea
lui Adam şi a întregului neam omenesc, dar şi faptul -
eminamente dogmatic - al nepătimirii Dumnezeirii, pentru că
la Dumnezeu „nu este mutare sau umbră de schimbare" 37 .

Sărăcia lui Adam e sărăcia pe care a adus-o păcatul său,
pe când bogăţia Domnului e harul dumnezeiesc infinit, care
izvorăşte din persoana Sa, a Celui răstignit pe cruce. Moartea
Sa e răscumpărarea lui, dar El a suferit cu trupul Său şi nu cu
dumnezeirea Sa.

Această învăţătură de credinţă e dezbătută de Părintele
Profesor Dumitru Stăniloae în următorii termeni:

„Nepătimirea firii dumnezeieşti nu trebuie înţeleasă ca
nepăsare şi ca neputinţă de participare prin Ipostasul ei la cele
omeneşti. Chiar o astfel de neputinţă de participare ar fi o
îngustare sau pătimire.

Toate acestea le spune Leonţiu de Bizanţ: «Nimic din
acestea n-ar putea primi Cuvântul lui Dumnezeu (din
năzuinţele sufletului prin dorinţă şi iuţime spre Dumnezeu),
fiind neschimbat şi nemodificabil prin fire.

Totuşi nu va refuza din pricina impasibilităţii firii să Se
unească prin fiinţă cu firea omului, ca să nu se vadă că refuzul
e o patimă adevărată şi Se teme să fie în acelea în care
sufletele sârguitoare îl au pe El ca ajutor şi susţinător, întrucât
nu au primit nicio vătămare de la trup, ci mai degrabă s-au

36 Triod, ed.cit, p. 546.

37 *## Q eas i ov ^ e diţi a a 2-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, în Rugăciunile dimineţii,
Rugăciunea a 6-a, p. 12.

21

îmbogăţit din Dumnezeu, având trupul împreună-lucrător spre
virtute, şi nu adversar».

Dumnezeu este ca Persoană liber şi pentru participare,
mai bine-zis pentru întărirea celor ce pătimesc. Se poate spune
deci că pătimirile ţin de firea omenească şi, în acelaşi timp, că
Fiul lui Dumnezeu şi le-a însuşit întrucât S-a făcut om, nu ca
să cadă sub puterea lor, ci ca să le biruiască cu puterea Sa. Şi-a
însuşit pătimirile în care şi-a arătat libertatea şi puterea de a

Q Q

birui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele" .

întruparea este, după Sfântul Cosma, o îmbrăcare de
bunăvoie a Cuvântului cu trupul omenesc.

Câtă frumuseţe dumnezeiască! Frumuseţea imnelor
noastre liturgice vine tocmai din sensibilitatea pe care ne-o dă
evocarea acestor momente ale iconomiei mântuirii noastre iar,
în cazul acestui imn, ea este evidentă.

Cuvântul dumnezeiesc Se îmbracă cu trupul ca şi cum
S-ar îmbrăca cu o haină, adică cu aceeaşi firească şi proprie
dorinţă, pentru că e Unul care o doreşte într-o strânsă
familiaritate cu Sine. Omul îşi îmbracă haina pentru ca să-1
acopere. Cuvântul dumnezeiesc Se îmbracă cu trupul, pentru
ca să Se smerească, din iubire neţărmurită pentru om şi pentru
ca să fie propriu dialogului cu oamenii.

In acest sens, tot Părintele Profesor Dumitru Stăniloae -
marea noastră minte duhovnicească - spunea următoarele:

„Dacă nu S-ar fi coborât la posibilităţile noastre de
primire a bogăţiei Lui, nu ne-ar fi îmbogăţit pe noi, ci, sau ne-
ar fi lăsat aşa cum eram, sau ne-ar fi desfiinţat prin
atotputernicia, manifestată, a Sa. Coborârea Lui e condiţia
întâlnirii cu noi, la nivelul în care putem primi bogăţia Lui.
Coborârea Lui e condiţia îndumnezeirii noastre" .

El coboară la noi şi devine om, făcându-Se propriu
nouă. Firea noastră devine parte a ipostasului Său, nu pentru
ceva timp, ci pentru totdeauna.

De aceea, marea Sa iubire faţă de noi o arată şi o va
arăta veşnic, pentru că El nu Se mai dezice de trupul Său, pe
care 1-a luat, odată pentru totdeauna, din Prea Curata Fecioară
Măria, Stăpâna noastră.

Teologia Dogmatică Ortodoxă, op. cit., p. 46

39 Idem, p. 45.

22

Condacul şi icosul zilei nu ne prezintă pe Domnul
Hristos, ci pe Dreptul Iosif - care se pomeneşte acum - ca pe
unul care şi-a învins tinereţea prin înfrânarea liber consimţită.

El nu a devenit rob plăcerilor egiptencei, deşi era în
robie şi acest minunat exemplu ne foloseşte şi nouă, căci ne
aflăm în Postul Mare şi suntem supuşi tirului diferitelor ispite
trupeşti.

Evocarea Dreptului Iosif e un stimulent al voinţei
credinciosului. Ortodoxul e îndemnat să rabde, chiar dacă
situaţia în care se află e o situaţie limită.

Sinaxarul acestei sfinte zile prezintă subiectele anunţate,
ca lecturări şi parafrazări ale locurilor analoage din Sfânta
Scriptură, dar şi ca erminii duhovniceşti la unele laturi ale
realităţilor scripturale.

In comparaţie cu condacul şi icosul, Sinaxarul vede în
Dreptul Iosif o preînchipuire a Domnului Hristos 40 , iar
referirile la smochinul cel uscat - pentru că uscarea s-a
întâmplat a doua zi după intrarea Sa în Ierusalim - au în
vedere sinagoga iudeilor, pentru că nu avea rod, „ci numai
umbra Legii" 41 .

Explicările duhovniceşti merg mai departe, pentru că
uscarea smochinului arată şi faptul, că iudeilor li s-a luat şi
Legea, dar şi aceea că, prin blestem, Domnul a vrut să le arate
că El poate şi pedepsi pe cei care nu se îndreaptă.

In cele din urmă, Sinaxarul apelează la Sfântul Isidor
Pelusiotul, care păstrează tradiţia, cum că blestemul a fost dat
smochinului, pentru că, după păcatul strămoşesc, acel pom al
călcării poruncii nu a fost blestemat.

Rezumatul Sinaxarului se poate concretiza astfel:
Dreptul Iosif ne dă să-L vedem - prin închipuire - pe Hristos
Domnul, iar smochinul uscat ne îndeamnă la umilinţă, pentru
că astfel ne găsim noi în faţa Dreptului Judecător.

40 Triod, ed.cit, p. 547: „Iosif era preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost urât de
iudeii cei de acelaşi neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a
fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt.

Sculându-Se de acolo prin El însuşi, împărăteşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl
învinge cu putere, conduce toată lumea şi, ca un Iubitor de oameni, ne răscumpără prin
darea Hranei celei de taină, dându-Se pe El însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu Pâinea
cerească, cu Trupul Lui cel purtător de viaţă".

41 Ibidem.

23

Pornim la drum nu cu începutul - cu Patimile Sale - ci
cu calitatea Sa de Judecător, cu prezentarea Sa ca Omega,
pentru a vedea, în Patimile Sale, împlinirea noastră
eshatologică. Privim înainte, pentru a şti unde ne duce
înţelegerea acestui curs al zilelor Săptămânii Patimilor.

Al doilea imn al cântării a 8-a, ne întoarce la Sfântul
Ioan Evanghelistul şi la Sfânta sa Evanghelie (In. 13, 35).

Cunoaşterea voii Domnului se dobândeşte prin
împlinirea poruncilor Sale, iar cel care va împlini poruncile
dumnezeieşti, va fi cunoscut, prin ele, ca ucenic al Domnului.

Toţi cei care îl vor vedea pe ortodoxul cel adevărat, vor
vedea în el iubirea pentru Dumnezeu dar şi iubirea lui
Dumnezeu în acesta, pentru că, pe măsura împlinirii
poruncilor, iubirea lui Dumnezeu se împărtăşeşte acestuia tot
mai mult.

Imnul aminteşte şi de Ioan 14, 27, recomandând pacea şi
înţelegerea între oameni, dar şi de momentul spălării
picioarelor (In. 13, 14-17), pentru că „gândind la cele smerite
vă veţi înălţa şi Domn pe Mine cunoscându-Mă" .

Smerenia Domnului este o icoană care ne îndreaptă către
smerenie. Fiind smeriţi, putem înţelege pe Dumnezeu, Care S-
a smerit într-atât, încât S-a făcut toate pentru noi.

Nu ni se explică starea de a fi smerit, dar privind la
smerenia Domnului, prindem, într-un mod minunat, o anume
înţelegere a acestei mari şi minunate taine duhovniceşti.

Când vom gândi smerit, vom înţelege ce mari adevăruri
ştie smerenia şi, în această stare, vom cunoaşte de ce Hristos ni
S-a descoperit ca Smerenie.

Cunoscând umilinţa, cunoscând predarea desăvârşită
a voii noastre lui Hristos, II înţelegem pe Hristos ca Domn,
ca Stăpân absolut al nostru şi aceasta, din iubire pentru El,
pentru că nu putem să nu-L iubim atunci continuu, fără
încetare.

Lauda adusă Lui e un rezultat al iubirii ce vine din
smerenie, pentru că vom simţi în această stare a noastră - chiar
şi foarte puţin - de câtă smerenie a fost capabil Hristos pentru
noi.

42 Idem, p. 548.

24

Smerenia Lui a fost iubirea Lui cea mare şi necuprinsă
pentru noi, iar dacă noi ne supunem Lui, trăim în aerul rarefiat
al acestei iubiri care ne mântuie.

Dar lauda pe care o aducem Lui, din iubire pentru El, nu
se termină odată cu sfârşitul nostru pământesc, pentru că
destinaţia noastră e aceea de a sta pururi în stare de laudă, în
bucuria preamăririi lui Dumnezeu 43 .

Al treilea imn al cântării a 8-a e o chemare, a lui Israel
cel potrivnic, la umilinţă. Din nou, prin imnul Bisericii, se
aude glasul cel blând şi a toate iertător al Domnului.

Glasul Său cheamă umanitatea din păgânătate la o viaţă
ortodoxă. „Sorţul", voia Domnului, e smerenia, pentru că El
vine ca Unul smerit şi nu ca atotputernic spre Golgota
pătimirii. Şi aceasta, pentru că „adevărata stăpânire e smerită
şi nu cu putere. Puterea vine din slăbiciune" 44 .

Al doilea imn al cântării a 9-a îndeamnă la lepădarea de
patimi pentru ca să luăm, să primim: „cunoştinţă înţeleaptă,
vrednică de dumnezeiasca împărăţie" 45 , care e compatibilă cu
împărăţia lui Dumnezeu.

învăţătura adevărată e aceea care ne sfinţeşte şi ne
sfinţeşte, dacă e adusă de Hristos, Cel Care ne-a vestit
împărăţia. Dacă nu ne trimite la împărăţie, pe măsura corectă a
înţelegerii lui Hristos, atunci e o cunoştinţă fără Hristos şi fără
raţiune.

Dar acest imn ne vesteşte şi faptul, că întru
înţelepciunea a toate, întru Hristos, dacă vom fi fiii împărăţiei,
vom fi slăviţi şi vom străluci întru El mai luminat decât
soarele, conform cu Apocalipsa 22, 5: „Şi noapte nu va mai fi
şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu va fi lor lumină şi vor împăraţi
în vecii vecilor".

Al treilea imn al acestei cântări ultime e tot o referire la
smerenie dar şi la urmarea Patimilor Domnului: „Beţi paharul
Meu, pe care Eu îl beau, şi veţi fi slăviţi cu Mine întru

A A/1

împărăţia Tatălui Meu" .

43 Tocmai de aceea: „lăudaţi-Mă şi Mă preaînălţaţi întru toţi vecii", al doilea imn al
cântării a 8-a, cf. Idem, p. 548.

Pr. Asist. Dr. Doru Costache, Seminarul de Teologie Dogmatică Ortodoxă
(25 octombrie 2001). Găsiţi aici blogul său: http://revdcostache.livejournal.com/.
45 Triod, ed.cit, p. 549.

46 Idem, p. 549.

25

Acesta are legătură cu episodul de la Matei 20, 20-23,
pentru că paharul chinurilor, e suportarea - din iubire pentru
Hristos - a tuturor prigonirilor.

Ceea ce te slăveşte în împărăţia Sa, nu sunt chinurile în
ele însele, ci dragostea pentru Hristos, pentru care ai socotit
suferinţele pahar îmbietor, plin de dulceaţă negrăită.

Acolo vom fi slăviţi împreună cu Fiul, împreună cu Fiul
în faţa Tatălui, căci prin iubirea Lui şi prin ajutorul Lui, noi am
putut să bem paharul morţii cu smerenie.

Cu acest ultim imn, se termină canoanele şi apare în
prim plan svetilnalluminânda ce se va cânta, la fiecare Denie,
până în Joia cea Mare şi anume - arhicunoscuta - :

„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd

împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa.

Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de

lumină şi mă mântuieşte" 47 .

Nu mai vorbeşte Domnul, ci eu, cel care o cânt. Mă
raportez la împărăţia Sa, pentru a mă vedea gol de harul
Duhului Sfânt.

împodobirea împărăţiei e lumina dumnezeiască, care
mie îmi lipseşte. Sufletul meu trebuie să aibă o haină de
lumină şi nu „înţelepciunea sclipitoare" a certurilor de cuvinte.
Tocmai de aceea, îmi cer haina sufletului, lumina Treimii în
fiinţa mea.

Dumnezeu e Lumină şi El e văzut ca Lumină ce
izvorăşte lumină dumnezeiască necreată. Tocmai de aceea îl
numesc pe El „Dătător de lumină". De aceea i-o cer Lui,
pentru că numai El poate să mă îmbrace în lumina Sa cea
veşnică.

Laudele sunt în număr de trei şi sunt izvorâte din versete
culese din Sfintele Evanghelii (Mt. 20,18-19; Mc. 10, 33-34;
In. 20,17).

Vestirea Patimilor Domnului de către El însuşi - mai
înainte, ca o profeţie - se vădesc acum în fapt. Suntem
îndemnaţi nu să-L privim, ci „să mergem împreună cu Dânsul
şi împreună să ne răstignim, şi să ne omoram (pe noi înşine n.

47 Ibidem.

26

n.) pentru Dânsul" 48 , în sensul renunţării la poftele egoismului
nostru.

Imitarea lui Hristos 49 , pe care ne-o propune Thomas a
Kempis 50 , nu ne este proprie. Noi trebuie să-L urmăm, din
lăuntrul nostru, pe Domnul, şi nu la modul exterior, ca în aşa-
zisele „contemplaţii" romano-catolice 51 .

Ajungerea la Patimile Domnului e un prilej de slavă, de
laude duhovniceşti aduse lui Dumnezeu, pentru „îndelungă-
răbdarea Lui nespusă" şi pentru „milostivirea Lui" 52 .

Faptul chenotic al existenţei Fiului lui Dumnezeu
întrupat naşte continue momente de preamărire a Sa, pentru că
cei credincioşi simt, în smerenia Lui, atât multa Sa răbdare cât
şi multa Sa milă.

A treia stihiră a laudelor, e prima menţiune, se pare -
detaliată - a învierii Domnului, pentru că scularea Sa din
morţi, va fi „spre bucuria credincioşilor şi spre viaţă
veşnică" 53 .

Şi cu toate că se anticipează învierea Sa dintre cei morţi
- deşi nici nu a început bine desfăşurarea Patimilor -
„Duminica (învierii) n-a înghiţit Vinerea (Mare), dar nici
Vinerea (Mare) n-a eclipsat Duminica (învierii)" .

Stihirile stihoavnei - în număr de cinci - se menţin pe
aceeaşi linie de îndemn spre fapte evlavioase, însă prima
stihiră ne vorbeşte despre „taina cea nespusă a rânduielii
Tale" 55 , adică despre întruparea Domnului şi despre întreaga
Sa operă de răscumpărare.

45 Ibidem.

49 Cartea în limbă engleză: http://www.ccel.org/ccel/kempis/imitation.all.html.

50 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_%C3%A0_Kempis.

51 Pentru ei, a contempla înseamnă a-ţi imagina că vezi Patimile Domnului, pentru a
aprofunda această imagine mentală. în Rozariul comentat, pe care l-am văzut într-o
ediţie românească, se observă clar acest rău al imaginaţiei, considerată de către ei o
activitate „spirituală".

Aici găsiţi textul său: http://www.scribd.com/doc/16585368/Recitarea-Rozariul.

52 Stihiră glas 5, Triod, ed.cit, p. 549.

53 Ibidem.

54 Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Curs de Teologie Dogmatică Ortodoxă, (8 octombrie
2001). Părintele Profesor Ştefan Buchiu 1-a citat aici pe Prof Dr. Nicolae Chiţescu (text
cuprins în prefaţa tezei de doctorat a Pr. Prof. Constantin Galeriu). Parantezele ne
aparţin.

Despre Prof. Dr. Nicolae Chiţescu: http://teologiromani.Org/C/NicolaeChitescu.html iar
aici despre Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu.

55 Triod, ed.cit., p. 549.

27

întruparea Cuvântului a fost o „taină", deşi Sfinţii
Proroci au vestit-o cu lux de amănunte.

Nu se ştia precis momentul şi modul naşterii Sale, dar
toţi îl aşteptau pe Emanuel (îs. 7, 14). Întrupându-Se, Domnul
a trăit tot retras, tot în taină, până când a început să vorbească
lumii dar aceasta, pentru ca să se împlinească rânduiala
mântuirii noastre, mergând să Se răstignească.

Cu aceste ultime explicaţii, nemaizăbovind asupra
Ceasului al 6-lea - care se distinge prin troparul prorociei şi
pericopa de la Iezechiel 1, 1-20 - mergem la slujba
Pavecerniţei Mari, unde găsim o altă Tricăntare a Sfântului
Andrei Criteanul.

Această creaţie imnografică conţine 34 de cântări iar
ideile cântărilor au un pronunţat caracter dogmatico-moral,
evidenţiindu-se atât relaţiile interne, pline de iubire nebănuită,
din cadrul Sfintei Treimi dar şi multiple aspecte ale vieţii şi
operei Mântuitorului Hristos.

A şaptea piesă imnică, spre exemplu, indică modul de a
fi al Cuvântului în relaţie cu Dumnezeu Tatăl.

„Vedeţi, vedeţi că Eu sunt Dumnezeu,

Cel mai înainte de facerea tuturor

şi mai înainte de întemeierea cerului şi a

pământului; şi ştiu toate, ca Cel ce sunt tot

în Tatăl şi pe Dânsul tot II port întru Mine" .

O minunată lecţie referitoare la relaţiile inter-treimice!

Dumnezeu Cuvântul este mai presus de timp - pentru că
El e veşnic - şi ştie toate, pentru că e de o fiinţă cu Tatăl şi
Atotştiutor. Fiul e tot, în întregime în Tatăl şi îl poartă în El,
conform titlului secţiunii a 6-a a subcapitolului: „Sfânta
Treime, taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte" - numit:
„Fiecărui Subiect treimic îi sunt interioare Celelalte două".

La această secţiune a Dogmaticii sale, Părintele
Stăniloae spune, printre altele:

„Fiecărui Subiect treimic îi sunt, în acelaşi timp,
desăvârşit transparente Celelalte, ca alte eu-uri ale Sale.

56 Idem, p. 555.

57 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi 1, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 205.

28

Fiul apare în conştiinţa Tatălui prin actul naşterii ca o
altă Sine (aAAov eairrov). După Sfinţii Părinţi, Sinea Tatălui nu
S-ar cunoaşte pe Ea însăşi dacă n-ar avea oglinda conştiinţei
Sale pe Fiul ca o altă conştiinţă a Sa.

Aceasta nu înseamnă că Fiul Ii aduce Tatălui din afară
cunoaştere de Sine, ci că Tatăl numai întrucât e subzistenţa
esenţei divine ca Tată, deci întrucât e Născător al Fiului, Se
cunoaşte pe Sine" .

Iar puţin mai încolo continuă:

„Sinea Tatălui Se cunoaşte pe Ea însăşi prin faptul că Se
cunoaşte din imaginea Sa, din Fiul, precum Fiul Se cunoaşte
privindu-Se în Tatăl ca modelul Său. Subiectul Tatălui naşte o
imagine a Sa, ca prin Ea să Se cunoască pe Sine.

Insă condiţia cunoaşterii Sale reale I-o dă nu o simplă
imagine gândită a Lui, ci o imagine reală a Tatălui, care prin
existenţa ei îi arată nu numai ce poate să gândească, ci şi ce
poate să facă şi cum poate să iubească, adică o imagine care
primeşte şi ea, prin aceasta fiinţa Tatălui.

Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul şi prin Fiul, numai
întrucât Fiul ca imagine reală a Tatălui proiectează spre Tatăl
existenţa Sa, ca Fiu al Tatălui; dar şi Fiul Se cunoaşte pe Sine
prin aceasta.

Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul nu ca într-o imagine
pasivă a Sa, ci ca într-o imagine activă, care întoarce şi ea spre
Tatăl cunoaşterea Sa despre El, cunoaştere ce a devenit
posibilă întrucât a luat naştere ca imagine reală perfectă a
Tatălui" 59 .

Al zecelea imn îl proclamă pe Hristos Domnul ca pe Cel
care ştie sfârşitul dar ni 1-a ascuns pentru noi 60 , pe când
următorul ne spune: „porţi în Tine fireşte pe tot Duhul Sfânt
Cel pururi vecuitor, împreună cu Tatăl" 61 ; afirmaţie ce ne
introduce din nou în învăţătura despre Sfânta Treime şi anume
în capitolul „Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi
relaţia Lui cu Fiul" 62 .

58 Ibidem.

59 Idem, p. 206.

60 Primul imn de la pagina 556 din Triod.

61 Triod, ed.cit, p. 556.

62 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, op. cit., p. 211-220.

29

Afirmaţia Sfântului Andrei este indiscutabil non-
filioque-istă.

Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul.
Tocmai de aceea, Fiul poartă în mod firesc pe Duhul iar Fiul
poartă pe Duhul împreună cu Tatăl, pentru că Tatăl purcede pe
Duhul Sfânt.

Ceea ce am reprodus din imnul de mai sus, arată cu
claritate, că cele 3 persoane dumnezeieşti nu Se confundă şi că
„Duhul Sfânt face legătura între Tatăl şi Fiul, fără să înceteze
să fie Persoană distinctă şi fără să purceadă şi de la Fiul" 63 .

Imnul de la Sla vă... merge pe aceeaşi traiectorie,
evidenţiind că Dumnezeu este „trei şi una: Tată, Fiu şi Duh, un
Dumnezeu" 64 .

Insă aceste mărturisiri treimice, în Săptămâna Patimilor,
cu o aşa mare promptitudine, nu trebuie să ne mire, pentru că
ele fundamentează originea divină a Mântuitorului Hristos.

Ceea ce e cu adevărat uluitor e înălţimea teologică pe
care o cuprind, în mod concentrat, scurtele imne ale
Săptămânii Mari.

Uneori par a vorbi numai pentru Sfinţi dar ele se
pretează pentru orice credincios al Sfintei Biserici. Dacă astfel
trebuie să teologhisim fiecare - la aşa incandescenţă şi
înălţime duhovnicească - atunci e cutremurător pentru noi.

De multe ori ni se blochează mintea ascultând teologia
imnologică a Bisericii iar ca să medităm la un singur imn
durează - uneori - chiar ore întregi, luni, ani... pe când slujbele
noastre nu pot să se sfârşească, atunci când noi am înţelege
totul.

E prea mult, e prea greu, e imposibil dar, cu toate
acestea, suntem îndatoraţi să le înţelegem, fie că suntem
teologi sau nu. Concentrarea asupra lor trebuie să fie exclusivă
în timpul slujbelor şi aşa înţelegem, de ce trebuie să lepădăm
toată grija cea lumească.

Sedelna glas doi, arată voinţa iubitoare a Fiului pentru
noi - concretizată prin jertfa Sa - ca izbăvitoare de patimi şi de
osânda cea din Iad 65 .

63 Idem, p. 219.

64 Triod, ed.cit, p. 556.

65 Ibidem.

30

Urmările Jertfei Sale celei prea curate ne dau putere
asupra păcatului - prin voinţa noastră liberă - şi chiar asupra
Iadului. Căci păcatul ne creează Iadul sau ni-1 face propriu
nouă, deşi el nu ne e propriu. Cel care ne izbăveşte de păcat,
ne izbăveşte şi de Iad, căci izbăvirea de păcat e pentru
izbăvirea de Iad.

De fapt, prin păcat suntem în Iad iar prin virtute, în afara
lui. Iadul e osânda la care vrem să participăm deşi Dumnezeu
ne îndeamnă la moştenirea împărăţiei Sale.

Cântarea a 8-a, aproape în totalitate, se ocupă cu
pregătirea pentru eshaton.

E vizată eshatologia universală, în care veacul de acum,
cel „de-al şaptelea" 66 , va inaugura ziua a 8-a, cea care va fi
veşnică. Faptul de a fi tocmai cântarea a 8-a pregătitoarea zilei
a 8-a nu e deloc întâmplător.

Nici conţinutul cântării a 9-a nu e format fără un scop
tainic. Pentru că, în a 9-a cântare, se elogiază Prea Curata
Stăpână.

Sfântul Andrei vrea să spună prin acest lucru, că
acceptarea Prea Curatei de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu, deşi
s-a produs la „plinirea vremii", de ea s-au folosit atât cei ai
VechiuluiLegământ, cât şi cei ai Noului Legământ.

Acceptarea ei a făcut posibilă mântuirea tuturor, pentru
că Iisus Hristos Dumnezeu e mântuirea întregii lumii.

Tonul imnelor este însă sugestiv. Ele sunt frământări
ale unui suflet preocupat fervent de mântuire. întrebările nu
sunt retorice, ci fiinţiale.

Sfântul Andrei se roagă în locul nostru sau ne pune să ne
rugăm cu acele cuvinte care sunt adecvate. în loc să ne dea
sfaturi, în rugăciunile imnice ale Sfântului acesta îşi dă lui
însuşi sfaturi.

El trăieşte - şi ne invită şi pe noi să trăim - febra
Judecăţii, încercarea Judecăţii, neliniştea bună a conştiinţei,
care se raportează la Judecata finală.

Pentru că în Hristos sunt „visteriile înţelepciunii"
dumnezeieşti, El ştie ceasul sfârşitului dar şi pe Tatăl, ne
spune al 4-lea imn al cântării a 9-a.

66 Ibidem.

31

însă niciun imn al acestui compendiu imnografic nu ne
detaliază ceva mai mult în afara imaginii scripturale a Judecăţii
obşteşti.

Imaginea cărţilor deschise (Apoc. 20, 12) şi a scaunelor
(„tronuri" la Mt.19, 28) stă vis-â-vis de golătatea oamenilor în
imnul al 5-lea al cântării a 9-a.

Vom fi goi de fapte, pentru „că toate sunt descoperite
înaintea lui Dumnezeu" 67 .

Dacă nu eliminăm păcatul din fiinţa noastră înţelegem,
cu alte cuvinte, că Domnul stă departe. Şi după cum spune
Sfântul Nicolae Cabasila 68 : „Domnul nu Se poate lipi de noi în
momentul când sufletul nostru mai trăieşte în păcat, pentru că
tocmai acesta este cel care ne deosebeşte de El" 69 .

Pe de o parte, Judecata stă la uşă iar, pe de altă parte,
„Cel ce sade pe scaun de heruvimi", „a stat înaintea lui Pilat ca
un vinovat" 70 .

Se observă faptul, că ori de se începe de la Dumnezeu
Judecătorul, ori de se începe de la Dumnezeu Pătimitorul,
imnologia ortodoxă nu încurcă timpurile explicitate.

Dimpotrivă, această întrepătrundere a timpurilor în
cadrul imnelor - deşi ele sunt distincte - provoacă o
cuprindere a două timpuri - în înţelegerea inimii noastre - într-
un timp, ce e un punct pe axa dintre cele două timpuri.

Credinciosul care trăieşte în prezent va trebui să
comprime în fiinţa lui atât Patimile, cât şi Judecata, pentru ca
să trăiască într-o continuă concentrare a aşteptării Judecăţii,
fără ca Patimile să-i fie străine aprofundării sale.

Dacă priveşte la Cruce, trebuie să-L vadă pe ea pe
Judecătorul şi, din această vedere, să capete forţa de a se
crucifica şi el.

Imnologia ortodoxă comprimă Judecata şi Patimile,
Patimile şi Judecata dar această comprimare nu duce la
confuzie şi nici la contopire, pentru că ele sunt - ne repetăm -
două ipostaze diferite ale modului de a fi al Cuvântului
întrupat.

67 Idem, p. 557.

M

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Cabasila.

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001,

p.116.

70 Triod, ed.cit, p. 557.

32

Raportarea personală a fiecăruia la ambele momente
cheie ale drumului pe care trebuie să-1 parcurgem va naşte
acest paradox fiinţial. Dar fără a fi în faptul mântuirii, în
lucrarea mântuirii, această realitate rămâne o enigmă.

înainte de Slava Treimii, există jalea, plânsul Prea
Curatei. Un astfel de imn e o particularitate rar prelucrată de
teologia „academică".

Ideea „pietismului fad" nu se poate regăsi aici şi nici
„lamentaţiile" aşa-zis „poetice".

Imnul acesta - ca multe altele pe care le vom descoperi
în curând - are un fond tradiţional, cuprins în Sfânta Tradiţie.

Tocmai de aceea şi pretenţia demonică de a le considera
imne „de mâna a doua", deşi noi mărturisim, că Revelaţia are

7 1

două foi şi nu o singură foaie .

Prea Curata e prezentă lângă Sfânta Cruce - ca şi în
Sfânta Evanghelie după Ioan (19, 25) - dar glasul şi cuvintele
ei sunt achiziţii ale Sfintei Tradiţii.

Zbuciumul inimii Prea Sfinţiei sale e zbuciumul celei
mai mari dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut şi
ca Fiu al său în timp.

Cuvintele ei sunt foc dumnezeiesc:

„Vai mie, Fiul meu, lumina cea neapusă!

79

Străluceşte lumină tuturor, Soare al Slavei" .

Se observă iarăşi transcenderea Crucii prin ziua învierii.

Deşi e văzut mort, Prea Curata Stăpână vorbeşte despre
El ca despre un înviat din morţi, căci El e Lumina care nu
apune, pentru că moartea nu o poate birui, nu o poate răpune.

Pe acest ton luminos se sfârşeşte prima zi a Sfintelor
Patimi.

71 Că Revelaţia dumnezeiască e cuprinsă în Scriptură şi în Tradiţie şi nu doar în
Scriptură, în mod protestant.

72 Triod, ed.cit, p. 557.

33

Concluzii:

După o scurtă legătură cu praznicul Intrării Domnului în
Ierusalim, planul imnologic al acestei zile liturgice ne prezintă
asumarea de „bunăvoie" a Crucii de către Hristos Domnul.

Evocarea dumnezeieştilor Patimi însă e o coparticipare
şi nu o lucrare anamnetică a noastră, deoarece se insistă
asupra faptului, că noi suntem prezenţi, în mod direct, la
faptele răscumpărării noastre.

Slujirea Arhierească a Mântuitorului se constituie în
obiectul principal al discuţiei, deoarece Domnul e prezentat
atât ca Jertfa, cât şi ca Jertfitor.

Nuanţarea realităţii Crucii duce la concluzia iubirii
neţărmurite a Domnului faţă de creaţia Sa dar şi la realitatea şi
veridicitatea scripturală a Patimilor Sale.

Sfinţii autori încearcă să impună o stare propice,
duhovnicească, pentru înţelegerea semnificaţiei Jertfei de pe
Cruce, fără a lăsa la o parte învăţătura despre Sfânta Treime
sau supracinstirea Prea Curatei Fecioare Măria.

Sfântul Cosma de Maiuma reliefează în mod amplu
chenoza întrupării Sale şi modul de a se face propriu nouă al
Fiului lui Dumnezeu, pentru a lega întruparea de Răstignire
prin puterea iubirii Sale dumnezeieşti.

Nu se uită nici aspectul preamăririi Domnului, după cum
nu se trece cu vederea nici ipostaza Domnului de Judecător al
tuturora.

Această primă zi a Săptămânii Patimilor, deşi pare a fi
un preambul al Patimilor este, de fapt, o chintesenţă a ceea ce,
ulterior, se va dezvolta în plan imnologic.

34

2. Sfânta şi Marea zi de Marţi

Acestei sfinte zile îi sunt alocate în Triodul nostru exact
zece pagini şi prima slujbă de care ne vom ocupa e Denia de
Luni seara.

Şi această sfântă zi stă sub semnul aşteptării, al aşteptării
responsabile.

Prima sedelnă este elocventă în acest sens:

„Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim,

candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi

strălucind şi în credinţă dreaptă; ca să intrăm împreună

cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte

ale Domnului - că Mirele, ca un Dumnezeu, dă

tuturor dar cunună nestricăcioasă" .

Imaginea Judecăţii trece de la Apocalipsă la Parabola
celor zece fecioare de la Matei 25,1-13.

Pentru că Sinaxarul zilei face pomenirea acestei
parabole, tocmai de aceea leit-motivul fecioarelor pregătite
sau nu devine sine qua non pentru ascultători.

Conform acestui imn, în faţa Judecăţii nu mai eşti privit
ca o goliciune pe care toţi o privesc, ci - dacă nu ai faptele
mântuirii - eşti privit ca o fecioară fără candelă aprinsă. Eşti
ori o fecioară înţeleaptă ori o fecioară nebună, pentru că a
treia alternativă nu există.

în beneficiul imperativului privegherii (Mat. 25,13), toţi
trebuie să intrăm, împreună cu Domnul, la nuntă, adică în
împărăţie.

Ceea ce ieri era un gând „terorizant" - pentru cei puţin
înţelegători, astăzi însă - mai mult pentru aceştia - Judecata e
„suspendată", pentru a se prezenta intrarea la nuntă, intrarea
în intimitatea Mirelui ceresc.

73 Idem, p. 558.

35

Fecioria, pare-se, e sinonimă cu logodna, pentru că
nunta tainică se revelează fiecărei logodnice după intrarea în
camera Mirelui.

Dar nunta mistică definitivă urmează venirii Sale în
slavă şi, în mod indubitabil, Judecăţii Sale.

A doua sedelnă şi a treia anticipează vinderea
Mântuitorului de către Iuda apostatul.

Virulenţa imnelor la adresa lui Iuda este bine subliniată.
Sfinţii imnografi nu-i dau nicio circumstanţă atenuantă.
Pentru ei, cel care a „gândit vânzarea, a căzut din lumină,
primind întunericul" 74 .

Condamnarea lui Iuda ne invită la rugăciune, pentru ca
Domnul să ne scape de partea acestuia.

Dar condamnarea Domnului e, totodată, şi încheierea
activităţii Sale învăţătoreşti publice. Ralierea lui Iuda cu
preoţii şi cărturarii Legii stopează cuvântările Sale publice
dând un „câştig" închipuit vechii mentalităţi.

Pentru că nu puteau înţelege, că dând treizeci de arginţi
lui Iuda, împlineau profeţia Prorocului Zaharia: „Atunci a grăit
Domnul către mine: «Aruncă-1 olarului preţul acela scump cu
care Eu am fost preţuit de ei». Şi am luat cei treizeci de arginţi
şi i-am aruncat în vistieria Templului Domnului, pentru olar"
(Zah. 11, 13).

Vom observa peste tot în imnologie, cum autorii noştri
vorbesc despre împlinirea profeţiilor, într-un mod real,
autentic, în persoana lui Hristos Dumnezeu.

Condacul şi icosul au un cuprins moral, penitenţial.
Sinaxarul - după cum am amintit - face referire la cele 10
fecioare ale Sfintei Evanghelii, fiind un comentariu nuanţat al
pericopei în cauză.

Tricântarea - care urmează - aparţine Sfântului Cosma
şi conţine 7 piese imnice.

Conţinutul lor îndeamnă la lucrarea talantului, la
înmulţirea lui dar şi la priveghere.

Nevoinţa nu e paralelă cu privegherea, ci ca să
priveghezi trebuie să te nevoieşti şi ca să ştii cum trebuie să te
nevoieşti, trebuie să priveghezi.

74 Idem, p. 559.

36

E vorba aici de o atenţie duhovnicească distributivă.
Faci în acelaşi timp două lucruri...

In ultimul imn al cântării a 9-a, se face trimitere la Matei
25, 31-46 şi, îndeosebi, la versetul al 33-lea.

Partea pe care o cerem e „împreună cu oile cele de-a
dreapta" 75 , deşi sunt o mulţime, foarte multe, păcatele noastre.
Nu se mai observă Judecata în sine, ci efectele ei, mai ales
efectele favorabile nouă.

La Laude, stihirile sunt în număr de trei, prima - fiind în
Ceaslov - parte componentă a canonului de pregătire pentru

ţ\ H/Z

primirea dumnezeieştii împărtăşanii şi evocă textul de la
Matei 22,11-13, pentru nu eşti primit în împărăţie fără haina
de nuntă a luminii dumnezeieşti.

A doua stihiră se referă, la un moment dat, la „glasul cel

77

curat al celor ce prăznuiesc" împreună cu Domnul.

Curăţia e sinonimul sfinţeniei, căci Hristos e „Sfântul
Sfinţilor" 78 . Nici n-ar putea să existe altceva acolo unde e
„râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din
tronul lui Dumnezeu şi al Mielului" (Apoc. 22, 1).

Stihirile idiomele ale Stihoavnei sunt în număr de patru
şi au profil de rugăciune - stihirile a doua şi a treia - dar şi
îndemnător - prima stihiră şi a patra.

In prima, găsim o minunată expresie a comuniunii, prin
împărtăşirea reciprocă a darurilor între membrii Sfintei
Biserici, pe când a treia are o frumuseţe duhovnicească
uluitoare, fapt pentru care o şi redăm în totalitate:

„Mire, Cel ce eşti mai frumos cu podoaba
decât toţi oamenii, Care ne-ai chemat pe noi

la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale,

dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşalelor

mele, prin împărtăşirea pătimirilor Tale, şi

împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale,

fă-mă împreună-şezător

7Q

luminat la masa împărăţiei Tale, ca un Milostiv" .

75

Idem, p. 561.

76 Ceaslov, ed. cit., p. 648: „Intru strălucirile Sfinţilor Tăi...'

77

Triod, ed. cit., p. 561.

78 Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 148.

79

Triod, ed. cit., p. 561-562.

37

Frumuseţea lui Dumnezeu întrupat e unică. Compararea
Lui cu fiii oamenilor duce la constatarea, prea evidentă de fapt,
a frumuseţii Sale unice. Noi, oamenii, prin păcate, suntem cu
îmbrăcăminte ticăloasă, pentru că greşelile noastre ne sunt
propria noastră urâţenie.

Dacă ne împărtăşim de Pătimirile Sale, dacă ne aducem
şi noi jertfă, prin puterea şi tăria pe care ne-o dă Jertfa Sa, ne
putem agonisi slava frumuseţii Sale, pentru că El ne
înfrumuseţează prin lupta şi biruinţele noastre împotriva
păcatului.

A fii frumos înseamnă a fi răstignit pentru rău.
Răstignirea de sine aduce frumuseţea, pe care păcatele o
acoperă, o ascund.

Tocmai de aceea a fi în Duhul Sfânt, a trăi în Duhul
Sfânt înseamnă a fi îmbrăcat în frumuseţe dumnezeiască.

Această frumuseţe harică, numai ea, te pune la masa
împărăţiei, pentru că a şedea la masa împărăţiei înseamnă să te
odihneşti în frumuseţe, în frumuseţea dumnezeiască.

Urmează Ceasul al 6-lea, format din troparul prorociei,
după prochimene şi textul de la Iezechiel 1, 21-28, care iese în
evidenţă prin următoarele cuvinte ale troparului: „Şi ne
învredniceşte să ne închinăm Sfintei învierii Tale fără
osândă" 80 .

Afirmaţia aceasta pascală apare pentru prima dată între
imnele acestei săptămâni sfinte, dar ea se va mai repeta.

Cererea indică pregătirea pentru Sfânta înviere, care este
o implicare directă a fiecărui credincios în parte.

Putem să mergem „oricum", în cele din urmă, la ziua
învierii, dar nepregătirea noastră, această venire la întâmplare,
ne aduce osândă.

Ceea ce noi cerem aici e o închinare a întregii fiinţe lui
Dumnezeu, lucru care ne subliniază faptul, că martorii învierii
Sale nu pot fi întâmplători, ci nişte oameni credincioşi, care s-
au pregătit să îl primească pe Domnul cel înviat din morţi.

Ca să te închini lui Hristos, Cel înviat din morţi, este o
harismă, o învrednicire. Dacă nu vii ca unul înviat, renăscut, la
ziua învierii Sale, atunci vii spre osândă.

' Idem, p. 562.

38

Şi aceste imne liturgice, în esenţă, ne pregătesc drumul
de la moarte la viaţă, prin Moartea Domnului care duce la
învierea Sa, căci - după cum spunea Părintele Profesor
Constantin Galeriu - „sensul existenţei e învierea şi viaţa" .

Pentru că Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Darurilor
mai înainte sfinţite, repetă imnele Laudelor şi ale stihoavnei,
de care ne-am ocupat, în afară de două prochimene şi textele
de la Ieşire 2, 5-10 şi Iov 1, 13-22, trecem la Tricântarea
Sfântului Andrei Criteanul, creată special pentru această zi.

Ca şi aceea de Luni, şi aceasta din ziua de Marţi, e
compusă tot din 33 de imne.

Apare, pe fundal duhovnicesc, conştiinţa neîmplinirii în
faţa judecăţii lui Dumnezeu, excluzându-se momentul real,
acela al zilei, al vremii sfârşitului.

Hristos „veni-va şi nu va zăbovi, ca să judece lumea
Sa" . El nu revendică o altă creaţie, ci propria Sa creaţie.
Tocmai de aceea vine ca să o judece, pentru că Şi-a asumat-o.

Câteva cântări chiar avansează discuţia descriind
situaţiile zilei de Miercuri. Timpul, la urma urmei, contează
mai puţin decât îndreptarea unui suflet sau despre Hristos se
poate anticipa oricând, pentru că Patimile Sale sunt problema
noastră, folosul nostru duhovnicesc.

Femeia s-a umplut de „mireasmă tainică" , adică de
trăirea unei vederi mistice. Ea a adus mir, dar s-a umplut de o
vedere a Celui care este Hristosul, Unsul prin excelenţă.

Ea a văzut în El pe înmormântatul zilei a 5-a, al zilei de
Vineri. Tocmai de aceea, aducând mir, „s-a izbăvit de mirosul
cel urât al multelor păcate" 84 .

Un lucru interesant. Se avansează spre a doua zi - în
discuţia referitoare la femeia care a adus mir - dar se
avansează şi discuţia despre iertarea păcatelor lumii, vorbindu-
se despre o iertare înaintea iertării.

Sfânta Cruce este iertarea, ieşirea omului de sub păcat.
Dar femeia este iertată, pentru că din Hristos izvorăşte „mirul
vieţii", lucru care ne duce la înţelegerea, că prin mir s-a

81 Citat din predica rostită la învierea fiicei lui Iair de pe data de 28 decembrie 2001 .
82 Triod, ed.cit. p. 505.

83 Ibidem.

84 Ibidem.

39

închipuit şi Sfânta împărtăşanie, ca una care e mireasma spre
viaţă şi nu spre moarte a tuturor membrilor Sfintei Biserici.

Smerenia lui Hristos, smerenia copleşitoare, absolută,
veridică a Sa e înţeleasă din cuprinsul celui de al 7-lea imn, din
traducerea duhovnicească a faptului şederii Sale la masă,
descris la Matei 26, 7.

Familiaritatea lui Dumnezeu cu oamenii e desăvârşită.
El nu pune distanţă între Sine şi oameni. El stă împreună cu ei.

Vine la masa lor, pentru a fi cu ei, pentru a se împărtăşi
împreună cu ei de hrană. Dar El e hrănitorul întregii făpturi şi
pentru acesta, acest gest al prânzirii cu oamenii arată
copleşitoarea Lui smerenie. Pentru că Domnul Se împărtăşeşte
cu mulţumire si în comuniune cu oamenii, din ceea ce El

5 5 ~

însuşi oferea omenirii.

Teologia Dogmatică Ortodoxă însă, indică ca act de
smereniei numai chenoza Sa, deşertarea Sa de slavă, venirea
Sa la noi şi, în mod implicit, vederea Fiului lui Dumnezeu de
către noi ca impropriator al firii noastre.

Tocmai de aceea ea rigidizează realitatea smereniei Sale,
o pune numai ca început - prin întrupare - şi sfârşit - prin
Răstignire, adică numai întruparea şi Crucea sunt stări de
smerenie, chenotice ale Fiului întrupat.

Mai rar ne găsim în ipostaza de a observa în Hristos şi
alte „situaţii" ale smereniei Sale, ceea ce Teologia
Imnografică, după cum observăm, nu o face.

Pericolul sintezei excesive, din ce în ce mai evident în
spaţiul Teologiei Dogmatice Ortodoxe, ne reduce opera de
mântuire, realizată de Mântuitorul Hristos, la câteva tablouri
cheie, în loc de realitatea vie, profundă, a vieţii Sale
pământeşti, asumate pentru mântuirea noastră, care e o
continuă stare de chenoză.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, pune început
smereniei Sale prin zămislirea Sa supranaturală în trupul Prea
Curatei Fecioare Măria. Dar odată cu acest pas ipostatic, în
istorie, al Fiului lui Dumnezeu, smerenia e o „condiţie" zilnică
a Sa şi nu o „condiţie" ocazională.

Privind pe Hristos ca oricând în smerenie, în adâncul
smereniei până la moartea Sa pe Cruce, vom vorbi mult mai
corect, mult mai viu despre Acela, Care este concretizarea lui
Obed Iahve, a Robului lui Dumnezeu.

40

O cântare proprie Patimilor Domnului este şi aceea de la
Şi acum... a Născătoarei. Este proprie Răstignirii, deoarece
Prea Curata Stăpână e numită „Mieluşeaua" - Maica Fecioară
- iar Domnul Hristos, Fiul Său, e atât „Păstorul", cât şi
„Mielul".

Cel care este „învăţătorul nostru suprem" 85 , pe Sfânta
Cruce e şi Mielul de Jertfă, pentru că „Fiul lui Dumnezeu a
înfăptuit mântuirea printr-o lucrare universală de ispăşire a
păcatelor tuturor, primind adică, El, Cel fără de păcat, să
îndure în locul nostru pedeapsa pusă de Dumnezeu pentru
păcate, adică moartea, dar anume iconomisită în forma ei cea
mai zguduitoare" 86 .

Adevăratul învăţător trebuia să Se identifice cu
învăţătura Sa. El trebuia să Se urce pe Cruce, pentru a împlini,
în El însuşi, întreaga ei durere.

Pe Cruce, El este o Jertfă vorbitoare, pentru că a dus
până la capăt cuvintele Sale într-un mod desăvârşit. Dar pentru
că a împlinit totul până în ultima clipă, a vorbit, vorbeşte şi va
vorbi mereu cu glasul care înfioară inimile oamenilor.

Glasul Său nu este unul stins. El este plin de o iubire ce
ne cutremură şi ne smereşte în fiecare clipă.

Tocmai de aceea şi Mieluşeaua cea prea minunată şi cu
totul plină de frumuseţe, se roagă Lui fiind plină de iubire
pentru noi, căci Maica Fiului lui Dumnezeu nu poate avea
decât iubirea Lui.

Glasul Maicii este o rugăciune continuă pentru lume,
pentru cei care cred în Fiul ei. Pentru că L-a născut pe
Dumnezeu Cuvântul, Maica Sa se roagă Lui mereu, căci mereu
găseşte cuvinte de iubire pentru noi. El e iubirea care ne
doreşte mereu iar Maica Sa este rugăciunea, care ne doreşte în
iubirea Fiului ei pentru totdeauna.

Sedelna glas 1 , pune în prim plan pe Cel nevinovat, Care
a fost socotit „vinovat" 87 .

Pe pământ a fost cercetat, anchetat de oameni pe nedrept
şi S-a dovedit ca „Singurul Îndelung-Răbdător" 88 .

Pr. Prof. Constantin Galeriu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos învăţătorul nostru
suprem, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, p. 34.

Arhimandrit Benedict Ghiuş, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă (teză de
doctorat), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 160.

87 Triod, ed. cit, p. 566.

88 Ibidem.

41

Dar în cer şi, mai ales, la sfârşitul lumii El este şi va fi
văzut şi înţeles de către toţi ca „Judecător şi Domn".

El e Singurul îndelung-răbdător, pentru că a răbdat ca
Fiul lui Dumnezeu întrupat toate câte l-au făcut şi spus
oamenii.

A răbdat ca Prorocul desăvârşit, pentru că era Arhiereul
cel veşnic şi pentru că este împăratul lumii, întru numele
Căruia tot genunchiul se pleacă, „al celor cereşti şi al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt" (Filip. 2,10).

In teologia imnică se observă foarte uşor precizarea
celor trei slujiri ale Domnului.

Triodul vorbeşte când de fiecare în parte, când de toate
trei sau de conjugarea a câte două dintre ele. Dar se referă la
cele trei slujiri ale Sale, nu ca şi când le-ar separa - căci ele nu
pot fi separate - ci, pentru a fi înţelese, sunt detaliate, în parte,
una câte una sau conjugând câte două slujiri le pune în termeni
antitetici, pentru a mări efectul de contrast dar şi înţelegerea
adâncă a faptelor Sale.

Al patrulea imn al cântării a 8-a e din nou un pas mai

OQ

mare. El vorbeşte despre Hristos ca despre „Pastile noastre" .

Nu al „nostru", ci ale „noastre", pentru că El e mereu
Paşti pentru noi (atât ca „trecere", cât şi ca „Miel").

El S-a jertfit „pentru noi toţi ca un Miel şi ca o Jertfă" 90
dar a rămas şi Pesah {Trecere), marea noastră trecere de la
moarte la viaţă.

Jertfa Sa aduce „iertare de greşale" şi acest adevăr
dumnezeiesc şi îndumnezeitor, Sfinţii imnografi îl repetă
neîncetat.

Cuvântul „iertare" e cel mai frumos şi mai iubit dintre
cuvinte. Când spunem Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a jertfit
pentru iertarea greşelilor noastre, ni se luminează faţa, pentru
că ni se bucură inima.

Tot cântarea a 8-a, în imnul al cincilea, ne îndeamnă pe
fiecare în parte, ca şi când ar îndemna pe unul singur: „să nu
laşi nimic din trup stricăciunii" 91 .

sy Ibidem.

90 Ibidem.

91 Ibidem.

42

Pentru că învierea Domnului a dus la „posibilitatea
nemuririi trupeşti în o viaţă viitoare, însă fără a se suspenda
sau infirma prin aceasta rânduiala firii, rămasă în vigoare şi
satisfăcută prin moartea noastră corporală, temporară" .

Trupul nostru trebuie înduhovnicit, pentru că Domnul
Şi-a transfigurat sfântul Său trup înviind dintre cei morţi.

A ne lăsa trupul în valurile patimilor stricăciunii,
înseamnă a lupta împotriva sensului vieţii noastre, Care e
Hristos Domnul. Lupta împotriva firescului trupului nostru e o
luptă împotriva învierii fericite, a învierii cu sens veşnic fericit.

„Cei păcătoşi se îndestulează de milostivirea Ta" 93 ,
pentru că Patimile Sale au fost mila Sa pentru noi şi, prin ele,
suntem capabili oricând de a primi iertarea Lui, care e mila
Lui.

Mila Domnului ne îndestulează pentru că ne umple.
Caracterul personal al însuşirii mântuirii e văzut, pe drept
cuvânt, ca o abundenţă de har.

Primim „har peste har", dacă ne plecăm smeriţi în faţa
Lui şi dacă recunoaştem, că El e supraplinătatea care ne
umple, pentru că El e Calea, sensul mersului nostru
duhovnicesc.

Imnul al treilea al cântării a 9-a vede ultima clipă ca pe
o închidere a uşii 94 , care e legată, desigur, tot de Pilda celor
10 fecioare. Dar pentru că uşa este intrarea în împărăţia
Cerurilor, de aceea trebuie „să intrăm împreună cu Mirele".

Concomitenta acestei intrări e în mod minunat reliefată
de ultima împărtăşire a credinciosului ortodox, pe patul de
moarte, în ultima clipă a vieţii pământeşti.

El se împărtăşeşte cu Cel cu Care trebuie să intre la
Cină. Se face una cu Acela, pentru ca să fie al Lui şi să fie
împreună cu El, în cel mai intim mod de a fi.

Ortodoxul nu pleacă singur, ci cu Hristos, Cel pe care L-
a iubit, Care vine să ne aducă împărăţia Sa, prin voinţa şi
dragostea noastră iar nu cu sila.

Imnul următor, al patrulea, ne spune, că cina din „casa
lui Simon" e o arătare, din partea Domnului, a umilinţei Sale

Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele învierii Domnului, în rev. Studii Teologice,
XIV (1962), nr. 5-6, p. 273.

93 Triod, ed.cit, p. 566.

94 Idem, p. 567.

43

celei mai presus de fire, iar în imnul al 7-lea, „femeia" cu
mirul de mult preţ e mult iubită de Sfântul Andrei Criteanul,
pentru că turnarea mirului ei a făcut ca ea să se umple de
„mirul iertării" dumnezeieşti.

Mirul de aici are multe valenţe. El e vărsat ca o mijlocire
a iertării dar Hristos însuşi e „mirul vieţii". Mir este şi numele
lui Iisus - şi aceasta o ştiu prea bine rugătorii cei înfocaţi de
dragostea Lui - dar mirul e şi jertfa noastră exterioară în
comparaţie cu starea săracă a virtuţilor noastre.

Harul dumnezeiesc este mir ceresc şi el e văzut şi simţit
ca iubire a Sa, care ne umple inima.

Pluralitatea aceasta de sensuri ne umple mintea de
dragoste, pentru că scopul ei e tocmai acela: de a ne face
torţe vii, aprinse şi întreţinute de iubirea neîncetată pentru
Dumnezeu.

Deşi femeia aceasta minunată are o conştiinţă adâncă şi
acută a păcătoşeniei sale, în imnul al 6-lea, ea vine şi-I spune -
după cuprinsul imnului şi nu al Sfintei Evanghelii - „lasă şi mă
iartă".

Ea credea că va fi iertată. Pentru ea, păcatele se puteau
lăsa la o parte, pentru că ele se pot ierta, se pot şterge. Ea
credea în Cel la care venise şi de la El aştepta totul.

Cred că acesta este şi mesajul anticipativ al Sfintelor
Patimi şi pe acest ton al pocăinţei, care învie 95 , încheiem şi noi
cercetarea imnologică a acestei zile.

Concluzii:

Această a doua zi a Săptămânii Mari, se începe dintr-o
perspectivă eshatologică - fecioarele înţelepte - pentru a se
prezenta ipostaza de Mire a Veşnicului Arhiereu.

Pe cât este de dorit de către cei mântuiţi, pe atât e de
frumos ca Dumnezeu întrupat. Frumuseţea Lui te cheamă spre

95 Căci, după cum spunea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, „aceasta este
sărbătoarea: pătrunderea în firea creată a ceea ce este mai presus de fire şi trăirea
acestei realităţi mai presus de fire", cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sâmbăta, ziua
morţilor -Duminica, ziua învierii şi a vieţii Jară de sfârşit, în rev. Ortodoxia, XXXIII
(1981), nr. 2, p. 134.

44

înviere, pentru că învierea îţi dă viaţă veşnică, o viaţă inundată
de fericirea dumnezeiască.

Femeia care aduce mir şi II unge pe Mesia cel aşteptat e
pusă în relaţie cu miresmele mântuitoare ale Crucii dar şi cu
dumnezeiasca împărtăşanie.

Episodul şederii la masă de la Matei 26, 7 scoate în
evidenţă smerenia Domnului, care e constanta vieţii Sale de
până la Răstignire iar Prea Curata Maică e cea care suferă în
imediata apropiere a Crucii Fiului ei.

Comuniunea dragostei e fundamentul acestei zile.

Dragostea L-a dus pe Hristos la moarte, pentru noi şi
pentru mântuirea noastră, motiv pentru care El e tot ce avem
nevoie, pentru ca să înţelegem şi să trăim dragostea.

45

3. Sfânta şi Marea zi de Miercuri

Primul cuvânt, care deschide această dumnezeiască zi,
este „păcătoasa" 96 , pentru că Sinaxarul este închinat pomenirii
ei, ca un antipod al ucenicului „cel nemulţumitor", al lui Iuda.

In cele trei sedelne ale Utreniei, mântuirea acestei femei,
care a plâns la picioarele Domnului, e pusă în evidenţă prin
desconsiderarea ucenicului celui viclean.

Iuda a vândut „comoara vieţii". El, din „îmbătare" de
bani, nu L-a preţuit pe Domnul Hristos, pe când căldura
dragostei şi durerea acelor suspine au mântuit-o pe femeia cea
plină de pocăinţă adevărată.

Dar aceste argumentaţii au un profund rol dogmatic,
pentru că pocăinţa nu e legată de apostolat, ci de iubire şi de
părerea de rău şi, implicit, mântuirea nu e un act exterior, ci
unul interior, unul profund personal. Iuda trebuia să fie cu
Domnul, iar această femeie nu a mai vrut să fie cu păcatul. Ea
a vrut să fie înăuntru şi nu în afară.

Despre acest lucru, Prea Sfinţitul Vasile Coman scria,
cândva, următoarele:

„Mântuirea este un fapt interior, nu un act exterior
formal. Ea nu e doar o reparaţie din partea lui Hristos a unei
greşeli a oamenilor, ci o înnoire şi o deschidere a drumului
spre împărăţia cerurilor. Este arătarea covârşitoarei iubiri a lui
Dumnezeu faţă de lume, o creaţie sau o re-creaţie* a lumii" 97 .

Avem de-a face cu o păcătoasă sfântă şi cu un apostol
apostat, deoarece în iconomia mântuirii Hristos Domnul vine
să-i mântuiască pe păcătoşi, în defavoarea celor care cred că
văd.

Cei care „cred" că văd sau au înţeles că văd, nu vor
vedea (In 9, 39), pentru că în aceştia nu încape Dumnezeu,
Care Se smereşte, din nemărginită dragoste, din dragoste prea
plină pentru oameni.

96 Triod, op. cit., p.568.

Episcop Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în rev. Ortodoxia,
XXXVII (1985), nr. 2, p. 348.

*în textul citat nu exista cratima, însă noi am pus-o, pentru a se înţelege de către cititor,
mult mai direct, sensul teologic al cuvântului: a re-crea pe om în mod duhovniceşte.

46

„Chenoza este atotputernicia şi măreţia divină acoperite
de dragoste" 98 iar dragostea acoperă mulţime de păcate,
deoarece iubirii i se iartă mult (Le. 7, 47).

Glasul pocăinţei începe să se audă cu putere. Fiul lui
Dumnezeu stă în faţa oamenilor şi le cere pocăinţa, durerea lor
sinceră pentru ce sunt, pentru ce au ajuns să fie.

Şi de aceea, tricântarea Sfântului Cosma, vorbeşte
vehement de Iuda dar nu şi de pocăinţa femeii.

Iuda e împreună cu „adunarea celor fără de lege" 99 ,
împreună cu aceia, care au „suflet împotrivitor lui Dumnezeu",
pe când femeia are „ploi de lacrimi".

Din punct de vedere stilistic, „ploi de lacrimi" e o
metaforă („o înlocuire a unui cuvânt printr-un cuvânt-imagine,
pe baza unor analogii" 100 ) dar, din punct de vedere real-
duhovnicesc, această sintagmă reprezintă revărsarea unei inimi
smerite în faţa lui Dumnezeu, cu conştiinţa celei mai mari
dureri şi suferinţe a sufletului.

Poezia poate să mimeze - pentru că mimează de fapt (la
poezia profană mă refer) - dar imnele Sfintei Biserici nu
utilizează procedee stilistice imaginare, ci descriu, în mod
realistic, stări pe care Duhul Sfânt le naşte în inimi
binecuvântate.

Imnele noastre sunt reale. Ele nu sunt „poezie
imnografică", ci transpuneri imnice, ale unor realităţi, izbitor
de reale dar şi duhovniceşti în acelaşi timp.

In faţa Celui Drept, femeia se arată înţeleaptă, pentru că
urăşte „lucrurile păcatului" şi „plăcerile trupului" 101 iar
Sinaxarul, departajând-o de Sfânta Măria, sora Sfântului
Lazăr, amintită la Ioan 12, 3, face o pledoarie ermineutică
extrem de atentă, consolidându-şi argumentaţia pe cuvintele
Sfântului Ioan Gură de Aur.

Cântarea a 8-a îi este dedicată femeii iar cântarea a 9-a
- la ambele, în afară de irmoase - este dedicată osândirii, în
cuvânt, a lui Iuda.

Magistrand Coman R. Stan, Consecinţele uniunii (unirii n.n.) ipostatice în imnografia
Bisericii Ortodoxe, în rev. Ortodoxia, X (1958), nr. 1, p. 93.
99 Triod, op. cit., p. 569.

Marilena Chiriac, Probleme de vocabular prin explicaţii şi texte, Editura Recif,
Bucureşti, 1996, p. 11.
101 Triod, ed.cit, p. 569.

47

Femeia s-a spălat prin mărturisire fără ruşine păcătoasă
102 , pe când Iuda L-a vândut pe Domnul, „precupeţind harul cel
iubitor de Dumnezeu" 103 .

Deşi în Rugăciunea de Miercuri se aminteşte: „Te-ai
vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul Tău cel viclean,
pentru ca să ne răscumperi pe noi, păcătoşii, din mâinile
diavolului" 104 , nu vinderea apare ca emblemă a acestei zile
sfinte, în imne - deşi rolul ei este mare - ci femeia care se
pocăieşte.

întoarcerea ei este o icoană a ceea ce trebuia să facă
Iuda şi, mai ales, a ceea trebuie să facem noi, fiecare dintre
noi.

Cele şase imne ale Laudelor sunt cântări moralizatoare,
care devin rugăciuni scurte şi fierbinţi.

La fel şi imnele Stihoavnei, care se încheie cu mult
iubita idiomelă a Sfintei Casiana: „Doamne, femeia ce căzuse
în păcate multe. . ." 105 .

In aceasta, fragmentele: „simţind Dumnezeirea Ta" şi
„adâncurile Judecăţilor Tale" trimit la două abordări
dogmatice şi anume: la dogma unirii ipostatice dar şi la
iubirea lui Dumnezeu, Care Se face tuturor toate.

Pentru că în persoana Domnului Hristos, firea
dumnezeiască şi firea omenească sunt unite neîmpărţit şi
nedespărţit, neamestecat şi neschimbat 106 , femeia aceasta a
putut simţi dumnezeirea Domnului, prin contactul direct cu
umanitatea Sa.

Prin privirea trupului Său a simţit pe Dumnezeul din El.
L-a privit simţindu-L şi această simţire adâncă şi plenară a
făcut-o să nu mai vrea altceva, decât să fie Mironosiţă.

Acest statut duhovnicesc însă, deşi e ales conştient,
liber, voit în mod susţinut este, la urma urmei, un dar al iubirii
lui Dumnezeu, ale Cărui judecăţi, raţiuni, sunt cu anevoie de
pătruns.

102 Idem, al 4-lea imn, p. 572.

103 Idem, al 2-lea imn, coloana a doua, p. 572.

104 *** Carte de rugăciuni, cu binecuvântarea PFP Justinian Marina, Bucureşti, 1957, p.
48.

105 Triod, ed.cit, p. 574.

Potrivit dogmei Sinodului al IV-lea Ecumenic.

48

Dorinţa lui Dumnezeu cu noi e sfinţirea noastră,
fericirea noastră veşnică. Dar acest scop binecuvântat nu se
împlineşte, în mod concret, într-un mod stereotip.

Fiecare se sfinţeşte într-un alt fel, dar e pătruns de
acelaşi har al lui Dumnezeu.

Eu nu repet viaţa nimănui, ci trebuie să-mi trăiesc viaţa,
împreună cu Duhul Sfânt, potrivit înţelegerii mele, a
particularităţilor mele, a cadrului istoric în care m-am născut şi
continui să trăiesc. Problema e să nu abdic de la acest mod de
a-mi însuşi comuniunea cu Dumnezeu.

Rugăciunea e un mod de a mă ţine în viaţa Sfintei
Biserici, un mod de a mă integra continuu în ritmul
dumnezeiesc al Sfintelor Slujbe.

Cântând, eu retrăiesc nefericirea mea, păcătoşenia mea
dar, în acelaşi timp, eu trăiesc împreună cu Domnul meu toate
cele ale Pătimirii Sale. Nu mă simt un spectator venind la
Biserică, pentru că Patimile Sale mă vizează, mă conţin, mă
includ în viaţa Sa, în modul iubirii Sale.

El e „Unul, (Care) pentru toţi a luat Patimă de

1 07

bunăvoie" . Acest adevăr îl găsim redat în troparul prorociei,
pe care îl conţine Ceasul al 6-lea.

Fiul lui Dumnezeu Cel Unul, Unicul, a murit pentru noi
toţi. El a murit pentru noi şi nimeni nu mai poate muri în acest
fel dumnezeiesc. El a murit în locul nostru, pentru că de aceea
spunem că El a murit „pentru noi".

Trecând peste Vecernie - care repetă aceleaşi imne -
Tricântarea Pavecerniţei Mici - aparţine tot Sfântului Andrei
Criteanul - conţine 3 1 de imne, fiind formată din cântările a 4-
a, a 8-a şi a 9-a.

Trimiterile la Cina cea de Taină devin o evidenţă
constantă. în foişorul pregătit pentru Paşti, Hristos Domnul
„lucrează Tainele", adică le instituie iar imnul al treilea, din
cântarea a 4-a, ne propune transformarea inimii noastre într-un
foişor iar Cina este împreuna petrecere în „credinţa cea
dreaptă".

Se poate observa, în mod vădit, trecerea de la sensul
istoric la cel mistic al locului şi al Cinei celei de Taină.

107 Triod, ed.cit, p. 576.

49

Virulenţa osândirii lui Iuda are un fundament solid:
iubirea de Dumnezeu.

„Cine, iubind pe Cineva, îl vinde cu preţ?": e una dintre
cele două întrebări ale celui de-al şaptelea imn, al cântării mai
sus menţionate.

Iubirea îmbrăţişează, ea nu vinde!

Iuda L-a vândut, pentru că nu L-a înţeles şi nu L-a
înţeles, pentru că nu L-a iubit.

Sărutul său e un sărut al nerecunoştinţei, pentru că el a
fost iubit de Domnul. El s-a dezis de iubirea Fiului lui
Dumnezeu, a negat-o, a dispreţuit-o.

Şi tocmai de aceea, negativitatea vieţii sale,
contraexemplul vieţii sale nu trebuie urmat de nimeni. Deşi e
vizat Iuda, problematizarea deciziei sale însă ne are în vedere
pe noi, cei care putem face - la nivel personal şi intim -
acelaşi gest de sfidare a lui Dumnezeu.

Şi acum... ^ Născătoarei, dezbate adevărul naşterii
suprafireşti a Fiului lui Dumnezeu din Prea Curata Fecioară
dar şi un alt adevăr al Sfintei Ortodoxii: pururea fecioria
Maicii lui Dumnezeu.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae le include la
consecinţele unirii ipostatice, considerându-le a doua şi a treia
dintre consecinţele întrupării Domnului.

Sfinţia sa le consacră aproape nouă pagini în Iisus
Hristos sau Restaurarea omului, unde se pleacă de la
preexistenta Fiului lui Dumnezeu.

Spune, Părintele Dumitru aici: „naşterea supranaturală
nu e decât expresia faptului că Cel ce a iniţiat conceperea în
Fecioara Măria este însuşi Logosul, Care S-a şi conceput ca
om" 108 .

Dar pentru a-1 nega pe Emil Brunner 109 - care, în Der
Mittler (1927) (p. 288-292) respingea naşterea, care nu strică
fecioria Prea Curatei - scrie: „a nu admite că Măria L-a născut
pe Iisus ca Fecioară, înseamnă a nu recunoaşte că Subiectul

108 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ediţia a
Ii-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 159.

109 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Brunner.

50

Lui n-a fost produsul imanenţei. Iar aceasta înseamnă negarea
Revelaţiei" .

Pururea fecioria Stăpânei noastre rezultă din naşterea
supranaturală a Fiului Său, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu
întrupat, nu Se naşte din poftă bărbătească, ci în modul
extraordinar pe care ni-1 prezintă Sfintele Evanghelii şi
Simbolul de credinţă.

In Sfânta noastră împărăteasă a existat „începutul
curat" 111 , „fecioria absolută" 112 , „Fecioara Măria... aşezându-se
cu toată fiinţa ei la dispoziţia lui Dumnezeu, fiind numai

iii

ascultare, numai puritate, numai slujire" .

Dar - scrie Părintele Dumitru - „omenitatea lui Iisus
Hristos, deşi individuală, n-a constituit un ipostas propriu, ci a
început să se formeze sub oblăduirea Ipostasului divin" 114 .

Despre a treia consecinţă a unirii ipostatice - adică:
Fecioara Măria este Născătoare de Dumnezeu - Părintele
Dumitru Stăniloae pledează pornind de la faptul că: „Subiectul
care Şi-a format, în Fecioara Măria, fire omenească este Fiul
lui Dumnezeu" 115 şi, în consecinţă, „ea poate fi numită,
pe drept cuvânt, Născătoare de Dumnezeu" .

„Dumnezeu Cuvântul Se aşează într-un raport real de
Fiu faţă da Măria, primind din fiinţa ei, [în mod] aparte şi un
nou mod al existenţei Lui. Chiar dacă numai o parte a Lui îşi
are existenţa din ea, El Se aşează întreg faţă de ea în această

117 "*"

relaţie de primitor de existenţă" .

Dar acesta accentuează şi lucrul următor: „creştinismul
încetează de a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin
faptul că introduce o Femeie şi o Maică la mijloc între noi şi
Dumnezeu.

Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e
distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o
Maică, ce stă alături de Dumnezeu, având, pe de o parte, prin

110 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. cit.,
p. 159.

111 Idem, p. 161.

112 Idem, p. 162.

113 Idem, p. 163.
U4 Ibidem.

115 Idem, p. 165.

U6 Ibidem.

117 Idem, p. 166.

51

bunăvoinţa Lui, autoritate de Maică asupra Lui, atunci când se
roagă pentru noi iar, pe de alta, duioşie de Maică pentru
greutăţile noastre" .

Sedelna glas patru, care precedă cântarea a 8-a, începe
să vorbească, mult mai direct, despre înţelesul adânc al Cinei
celei de Taină.

Prin mâncarea împreună cu Sfinţii Săi Ucenici, El le-a
arătat „tainic" sfântul Său sfârşit 119 , care era Jertfă.

Ei au mâncat Trupul şi au băut Sângele Lui euharistice,
în care se vedea, ca o preînchipuire - moartea Sa, cea care ne
izbăveşte de stricăciune, de moartea păcatului.

Moartea Sa şi consecinţele ei ne conduc la cinstirea, la
trăirea în ritmul Patimilor Sale. Astfel se termină sedelna: prin
constatarea, în ultimă esenţă, a raportării noastre imediate la
dumnezeieştile Sale Patimi.

El „S-a făcut însuşi Paşti şi tainică Jertfă vie": ne spune
imnul al doilea, al cântării a opta. Iubindu-ne pe noi, El S-a
făcut trecere a noastră de la moarte la viaţă, dar şi mâncare şi
băutură adevărată, pentru că a suferit şi a murit pentru noi.

Realitatea istorică a Răstignirii ne devine proprie şi reală
nouă, în mod nesângeros, în Sfânta Euharistie.

Noi ne împărtăşim cu Jertfa vie, cu „Mielul lui
Dumnezeu", Cel care „Se sfărâmă şi Se împarte... Cel ce Se
sfărâmă şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi şi
niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi
sfinţeşte" 120 .

Imnul al 3-lea, al cântării a 8-a, numeşte Sfânta
împărtăşanie: „înţelepciunea din veac ascunsă" 2 , pentru că
ea este Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

El, Hristos, e înţelepciunea şi nouă ni S-a revelat, ca Cel
ce ne spune cuvintele vieţii dar şi ca Cel ce e Pâinea vieţii (In.
6,48).

El ni S-a dăruit pe Sine nouă - începând cu Cina cea de
Taină - şi pe această Sfântă Taină, ne spune imnul, „au predat-

199

o Bisericilor, purtătorii de Dumnezeu" , adică Sfinţii Părinţi.

118 Idem, p. 167.

119 Parafrază la sedelna glas 4, de la pagina 579 din Triod.

120 Liturghier, ed. cit., p. 148.

121 Triod, ed.cit, p. 579.

122 Ibidem.

52

Ei au dăruit-o mai departe, în adevărata ei înţelegere
divino-umană. Nu ciuntită sau explicată simbolic, ci ca
realitate a Trupului şi Sângelui Domnului unite cu
dumnezeirea Sa, ca Dumnezeieşti Taine.

Imnele de la patru la opt ale cântării a 8-a, sunt preluări
imnice ale textelor Sfintelor Evanghelii.

Imnul al patrulea (Mt 26, 21-22; Mc. 14,18-19; Le. 22,
21-23; In. 13,21-22) cuprinde profeţia vânzării Domnului şi
nedumeririle cuvioase şi iubitoare ale Sfinţilor Apostoli, pe
când al 5-lea imn (In. 13, 4-11) propovăduieşte smerirea
pentru noi a Celui bogat în slavă, dusă până acolo, încât spală
picioarele Sfinţilor Ucenici dar şi pe ale lui Iuda.

„Eu, în mijlocul vostru, sunt ca Unul ce slujeşte" (Le.
22, 27), le spune El, pentru că iubirea Sa dumnezeiască Se
smereşte până într-atât, încât doreşte desconsiderarea, umilinţa
extremă, absolută, ştiind că ea, această stare nespusă a
chenozei e cea mai mare înălţare posibilă. El Şi-a plecat
grumajii şi a spălat picioarele Ucenicilor Săi iar aceştia s-au
umilit de umilinţa Sa.

Această umilinţă din umilinţa Domnului - rezultată din
aceasta - e reliefată de imnul al 6-lea, când se laudă, când se
preaslăveşte „înălţimea înţelepciunii (Domnului), cea nespusă
şi mai presus de gând" 123 .

Imnul al 6-lea e o continuare a celui de-al cincilea,
pentru că se accentuează smerenia Domnului în faţa „lutului",
a pământului ce suntem.

Al şaptelea imn îl indică pe vânzător, al optulea redă
cuvintele vânzării, pentru ca a 9-a cântare să fie o completare
a evenimentelor întâmplate la Cină.

Irmosul de început aduce o precizare adânc dogmatică:

1 >-\A

„naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile" .

In persoana lui Hristos, firea dumnezeiască şi firea
omenească se înnoiesc, prin faptul că, Dumnezeu Cuvântul Se
întrupează, devine trup iar prin trupul Său, firea omenească se
îndumnezeieşte, se transfigurează, se umple de har.

123 Idem, p. 580.

124 Ibidem.

53

Ambele firi se înnoiesc, pentru că ambele se întâlnesc în
Hristos, în persoana Sa, cum nu se mai întâlniseră vreodată, la
nivel ipostatic.

Dumnezeu Cuvântul îşi asumă firea noastră iar firea
noastră se uneşte cel mai intim cu dumnezeirea Sa, fapt pentru
care vorbirea despre înnoirea firilor devine evidentă şi foarte
legitimă.

Imnele de la doi la cinci sunt o teologie euharistică.

inc

Pentru că „este nevoie de a te conforma cu Euharistia" ,
Sfântul Andrei ne prezintă adâncimea Sfintelor Taine prin
continua repetare a faptului, că Hristos e Mâncarea şi Băutura
Vieţii şi, ca urmare a acestui mare şi absolut adevăr, toţi
trebuie să „ne cuminecăm în taină, cu Trupul şi Sângele Lui, în
dreapta credinţă" 126 .

Pe de o parte, Sfânta Euharistie e expresia plină de
adorare a unirii cu Fiul lui Dumnezeu dar, pe de altă parte, ea
este şi o mărturisire a rămânerii în dreapta credinţă. Cu El mă
împărtăşesc „în taină", pentru că în taină trăiesc împreună cu
El, neştiut de foarte mulţi.

Numim dumnezeiescul Trup şi dumnezeiescul Sânge
„Sfintele Taine", tocmai pentru că, impropriindu-mi-le, îl
descopăr pe Mântuitorul meu, îl înţeleg, îl simt, stau împreună
cu El, dar nu îl epuizez.

Mă împărtăşesc mereu cu El dar de fiecare dată mă
umplu şi mai mult de dragostea Lui. Dragostea Lui nu se
termină pentru mine, dar nici eu nu doresc o stagnare a
pătrunderii Lui în mine.

Doresc - împreună cu Sfântul Simeon Metafrastul - ca
El, Dumnezeul şi Făcătorul meu, „mai vârtos (să) intre în
alcătuirea mădularelor mele şi întru toate închieturile, în
rărunchi şi în inimă" .

El, Domnul, e „mâncat ca Pâinea şi junghiat ca un

1 98

Miel" , pentru că în Sfânta Euharistie, El e tot una cu Cel ce
S-a răstignit pe Sfânta Cruce.

Maricaru Marian, Euharistia — o viziune ecclesială asupra creaţiei, teză de licenţă
din 2001, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, (manuscris), p. 37.
126 Triod, ed.cit.,p. 580.

Ceaslov, op. cit., p. 650. A treia rugăciune, din Rugăciunile de mulţumire de după
dumnezeiasca împărtăşire.
128 Triod, ed.cit, p. 580.

54

Acelaşi Hristos, dar sub formă de Jertfă nesângeroasă
pe Sfânta Masă - şi sub formă de Jertfă sângeroasă pe Sfânta
Cruce - împlinindu-se profeţia Sfântului Isaia: „Chinuit a fost,
dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un Miel spre
junghiere S-a adus şi ca o Oaie fără de glas înaintea celor ce o
tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa" (îs. 53, 7).

Mă împărtăşesc cu Hristosul euharistie dar simt şi
trăiesc cu conştiinţa, că Cel din mine, e Cel de pe Cruce, Care
a murit şi a înviat. Mă împărtăşesc cu Dumnezeul iubirii şi
trăiesc împreună cu El în bucuria iubirii, a comuniunii
permanent înveselitoare şi pe El II simt în mine viu, lucrător şi
nu pasiv.

Părintele Dumitru Stăniloae sublinia acest lucru
fundamental: „unirea cu un Hristos în Jertfă nu e unirea cu un
Hristos pasiv, ci cu Hristosul ce e purtat de o mare iubire spre
Tatăl dar, în acelaşi timp, de o mare iubire faţă de ceilalţi" 129 ,
pentru că El vine în mine ca să mă sfinţească, să mă facă
propriu iubirii Sale şi în iubirea Sa, să mă facă o sursă de
iubire pentru alţii, prin iubirea Lui, care mă străbate.

Ziua de cult se termină cu Şi acum ..., sl Născătoarei, în
care Maica lui Dumnezeu e preamărită prin aceea, că a purtat
pe Dumnezeu şi L-a născut neschimbat .

Nu altcineva s-a întrupat, ci Fiul lui Dumnezeu S-a
întrupat! Ea a purtat pe Dumnezeu în trupul Său şi Domnul S-a
născut cu trup dintr-însa, fără ca să Se schimbe dumnezeirea
Sa.

Observăm, din tot discursul imnologic, că nu putem
vorbi de o teologie sistematică a cărţilor de cult şi nici de o
abordare unilateral dogmatică a Sfinţilor autori.

Nu s-a dorit o sistematizare a temelor tratate şi nicio
nuanţare expresă a dogmelor - de cele mai multe ori - pentru
că în ochii Sfinţilor Părinţi, cultul era o imagine clară, fidelă a
Sfintei Scripturi şi, în mod special, a Sfintelor Evanghelii.

Pentru că Hristos, Prea Curata Sa Maică, Sfinţii de
dinaintea ei, Sfinţii îngeri, erau realităţile iubirii lor şi despre
ele, despre adevărul lor, trebuiau să scrie.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în rev.
Studii Teologice, XVII (1965), nr. 1-2, p. 15.
130 Triod, ed.cit.,p. 581.

55

Tocmai de aceea, a ne propune schematizări şi
catalogări în imnografie, înseamnă a ne situa lângă albia
normală a vorbirii despre imne şi nu în mijlocul şuvoiului viu
al Duhului Sfânt.

Dar, în acelaşi timp, a spune că Sfinţii imnografi n-au
dogmatizat, înseamnă a minimaliza în mod nepermis cărţile
noastre de cult, pentru că noi nu îl lăudăm pe Dumnezeu în
mod searbăd, cu emoţii largi şi efeminate precum
neoprotestanţii, ci în Duhul Sfânt şi cu acele cuvinte ale
Cuvântului dumnezeiesc întrupat, cu vorbele lui Hristos.

Cuvintele dogmatizante există în cult, ca mici filoane de
aur şi ele trebuie explicitate în mod autentic.

Cu această afirmaţie, terminăm itinerarul dogmatico-
explicativ şi al acestei sfinte zile.

Concluzii:

în această zi apare în prim plan improprierea personală a
mântuirii obiective, prin exemplul femeii Mironosiţe, ca o
contrapondere la vinderea Domnului de către Iuda.

Pururea fecioria Maicii Domnului este argumentată ca o
consecinţă a unirii ipostatice, pentru ca, mai apoi, să se treacă
la implicaţiile euharistice ale Jertfei Domnului.

Jertfa Domnului, ca realitate istorică reală, ne devine
proprie prin Sfintele Taine, întâlnindu-ne aici cu teologia
euharistică a Sfântului Andrei Criteanul.

în împărtăşirea cu Hristos Domnul, implicarea noastră
este o dovadă a dragostei noastre pentru El, ca răspuns la
dragostea Sa infinită.

Planul general al acestei zile, în ambianţa reliefărilor
scripturale, marchează direcţia personală a mântuirii.

56

4. Sfânta şi Marea zi de Joi

Spaţiul scriptic acordat acestei sfinte zile în Triodul
românesc este de 56 de pagini, compoziţiile imnografice fiind
în număr de 223. Această abundenţă imnică explică revărsările
inimilor pline de har ale Sfinţilor autori, care s-au zdrobit pe ei
înşişi cugetând la înălţimea chenozei Fiului lui Dumnezeu
întrupat.

Utrenia - care e, de fapt, Denia de Miercuri seara -
începe cu melodiosul, dar şi sentenţiosul tropar, pe glasul al 8-
lea: „Când măriţii ucenici..." 131 , pentru a se înfiera iubirea de
bani, dar şi pentru a se afirma faptul, că Dumnezeu este „spre
toţi Bun".

Bunătatea e unul dintre atributele „supraesenţei
divine" 132 , după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae
preluându-1 pe Sfântul Dionisie Areopagitul şi, comentând
capitolul patru, din Despre numele divine, a Sfântului Dionisie
Areopagitul 133 , el scrie:

„Din toată concepţia Sfântului Dionisie despre
deosebirea între supraexistenţa dumnezeiască şi existenţele ce-
şi au originea în ea, se vede că el nu socoteşte că existenţa de
toate gradele se extinde ca un bine din Dumnezeirea
supraexistenţa, printr-o emanaţie, în sensul neoplatonic
panteist, ci în sensul că Dumnezeirea procedează la actul
creaţiei datorită bunătăţii supraexistente şi în sensul că această
creaţie nu poate fi decât bună, odată ce şi Dumnezeirea este
bună, prin însăşi existenţa sau supraexistenţa ei" 134 .

Atributele lui Dumnezeu sunt adânc reliefate în cărţile
de cult, lucru pe care îl vom putea observa şi în continuare.

Canonul - care urmează citirii Psalmului 50 - este al
Sfântului Cosma Melodul şi el este după tipicul celor nouă

m Triod, ed. cit, p. 582.

132 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 1, op. cit., p.

115.

133

134

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 1, op. cit., p.

190.

57

cântări, din care lipseşte a doua, elidare ce devine un obicei,
începând cu el 135 .

Imnul al 2-lea al cântării întâi, II denumeşte pe Fiul lui
Dumnezeu drept „înţelepciunea lui Dumnezeu, (Care) Şi-a
zidit Sie-Şi casă din Maică Curată" .

Pentru că „toate prin El s-au făcut" (In. 1, 3) şi pentru că
El le-a făcut pe toate „bune foarte" (Fac. 1, 31), din ce a făcut
El rezultă înţelepciunea şi slava Sa cea nemăsurată. Dar pentru
că El S-a întrupat, le-am văzut pe acestea în venirea Lui la noi.

El ne-a vorbit şi am cunoscut dumnezeiasca Sa
înţelepciune. El S-a întrupat şi am văzut pe Fecioara Prea
Curată rămânând Fecioară dar fiind Maică a lui Dumnezeu. L-
am văzut îmbrăcat în trup dar, după învierea Sa din morţi, l-am
văzut strălucind cu slavă multă.

Am putea spune - şi nu cred că am greşi - că slujirea
învăţătorească a Domnului se regăseşte cel mai viu şi mai
propriu în cărţile de cult.

Peste tot îl vedem pe Domnul vorbind, explicând,
comentând, plinind înţelegerea Legii, dând porunca iubirii şi a
Jertfei supreme, ultime. El îi învaţă „taine", pentru că El era şi
este: „înţelepciunea lui Dumnezeu cea nezidită şi firească,

1 ~K1

chemată cu înaltă propovăduire" .

Propovăduirea Sa era înaltă, pentru că era plină de
„focul dumnezeirii" (Le. 12, 49) 138 , fapt pentru care, în ziua de
astăzi, trebuie să înţelegem, că „predicile nu mai ajung: ceasul
istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim
despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos,
transformându-ne în tot atâtea sedii ale prezenţei şi ale
cuvântului Său" 139 .

în irmosul cântării a treia apare ideea: „zidirea Lui-Şi a
unit-o Cel fără de patimă sărăcind" 140 .

135 Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, op. cit., Introducere, 0. 1.,
nota 56, p. 399.
136 Triod, ed.cit.,p. 583.

137 Ibidem.

138 „Foc" despre care, Sfântul Simeon Noul Teolog, spunea că este Sfântul Duh, adică
lumina dumnezeiască.

139 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad., prefaţă şi note de Teodor
Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 75.

140 Triod, ed.cit.,p. 583.

58

Despre acest subiect, al unirii trupului cu sufletul dar şi
al unirii umanităţii cu dumnezeirea Sa, unitate pe care o
„realizează numai persoana" 141 umană sau divino-umană,
Hristos Domnul - vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, în
Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, spunând că în ceea ce îl
priveşte pe om, „materia nu e incapabilă să se unească cu

1 ăT)

spiritul" iar despre „unirea firii divine şi umane în Ipostasul
cel nou şi atotcuprinzător al lui Iisus Hristos" 143 , printre altele,
spune şi următoarele:

„Dacă firea umană aspiră să cuprindă prin persoana ei
pe toţi semenii, lumea întreagă şi pe Dumnezeu însuşi în
unitatea ei, dar nu o poate face aceasta numai în această
calitate, căci lumea nu e creată de ea şi nici Dumnezeu nu-i stă
la dispoziţie, ea se poate împărtăşi de această cuprindere
desăvârşită numai prin asumarea ei în persoana Fiului lui
Dumnezeu şi a Raţiunii Ipostatice divine.

Aceasta, făcându-Se om cuprinde în Sine toată realitatea
şi pe toţi oamenii fără să-i anuleze, cum nu se anulează nici
oamenii, prin comuniune, ci dând, deopotrivă, fiecăruia putinţa
să cunoască în Ea pe toţi şi să se armonizeze toţi în unirea cu
Ea, în cuprinderea şi înţelegerea tuturor de către Ea" 144 .

Primele două imne ale cântării a treia însă, vorbesc şi de
Jertfirea Domnului, ca dorinţă, dar şi ca realitate euharistică,
înainte de Sfânta Sa Răstignire.

El Se Jertfeşte dorind Jertfa, stând în stare predispusă de
Jertfă dar dându-le Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, El
le dă propria Sa realitate, realitatea care le va „deschide ochii"
(Le. 24, 31), ca să-L înţeleagă ca iubirea preacurată, Care S-a
jertfit pentru cei păcătoşi.

El dorea Crucea, din iubire pentru noi şi când le dă
Sfintele Taine, El le dă dragostea Lui, dorinţa Lui de-a muri
pentru ei, le dă dragostea de a muri, prin El, faţă de orice altă
iubire trecătoare dar nu numai lor, ci şi nouă.

El Se jertfeşte pe Sine mai înainte de a Se urca pe Sfânta
Cruce. Cina cea de Taină este imaginea adâncă a iubirii, care

141 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, voi. al II-lea,
ediţia a Ii-a, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 102.

142 Ibidem

' Idem, p. 103.

144 Ibidem.

59

nu abdică, a iubirii care ştie ce se întâmplă cu ea, ce se petrece
cu ea şi, cu toate acestea, nu se dă în lături de la suferinţa cea
mai mare.

Ambele văd în Sfintele Taine întărire „întru credinţă" 145 ,
lucru care e accentuat şi de imnul al treilea, în care rămânerea
întru Domnul, ca iubire şi ca ascultare, produce o creştere a
credinţei noastre.

Sedelna glas 1, care urmează, vorbeşte de motivul
smereniei şi al smeririi Domnului, motiv enunţat ca
„prisoseală a milostivirii" , ca revărsare de multă milă,
pentru că „coborârea lui Dumnezeu la nivelul creaturi şi la
starea ei arată valoarea acordată acesteia de către Dumnezeu,
arată iubirea Sa faţă de oameni" 147 .

Ca o continuă aducere aminte, smerenia Sa e pusă în
legătură cu înălţarea noastră. Înălţarea noastră e tot una cu
îndumnezeirea, căci „fiinţele personale constituie culmea
creaţiei, deoarece ele pot deveni dumnezeu prin liberă alegere
şi prin har" 148 .

Domnul, smerindu-Se, ne-a scos din „adâncurile
răutăţii", pentru că El e „Unul, Iubitorul de oameni" 149 .

El le arată, „în taină, prea sfântă junghierea Sa" 150 , adică
Sfinţilor Ucenici şi, implicit, şi lui Iuda, care era unul dintre
cei 12. Primilor, pentru ca să sporească în dragostea pentru El
iar lui Iuda, pentru ca să-i arate că iubirea Lui se oferă şi celor
care nu o vor şi celor care nu o caută, cât şi celor care o
dispreţuiesc din cauza poftei nebune după lucrurile lumii
acesteia.

Irmosul cântării a 4-a, vede în dragoste o întărire, o
putere prin care se împlinesc creştinii ortodocşi.

După cum spunea Sfântul şi Marele Apostol Pavel:
„dragostea nu cade niciodată" (I Cor. 13,8).

Căci dragostea este crucea care merge până la capăt,
care nu se teme să mărturisească despre ţelul ei şi care, prin

145 Triod, ed.cit.,p. 583.
146 Ibidem.

Protos. Lect. Iustinian Cârstoiu, Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni în scrierile
Sfântului Ioan Evanghelistul, în Studii teologice, XXXIV (1982), nr. 1-2, p. 290.
148 Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi [Prof. Dr.]
Remus Rus, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 98.
149 Triod, ed.cit.p. 583.

150 Ibidem.

60

puterea ei, e şi fundamentul vieţii mele în Dumnezeu, dar şi
legătura mea cu El, Cel care e Dragoste, Iubire (I In. 4, 8) şi de
aceea nu se poate desfiinţa. Pentru că El mă doreşte, tocmai
pentru ca să stau, în iubirea Lui, în veci.

Părintele Profesor Constantin Galeriu spunea foarte
bine, într-un articol al său: „Crucea lui Hristos înseamnă
iubire; mai profund, descoperă iubirea dumnezeiască faţă de
noi" 151 , căci, spunea tot Sfinţia sa, în aceeaşi sursă citată:
„conştiinţei infinite a lui Iisus îi corespund o iubire şi o

1 S9

suferinţă nesfârşită pentru ai Săi, care este Crucea" .

Iubirea II duce pe Hristos la Cruce şi Crucea II arată pe
Domnul, ca iubire ce suferă continuu. Pentru că El S-a dăruit
Tatălui ca Jertfă, din iubire pentru noi, stând „într-un elan de a
Se da Tatălui. El biruieşte afectele şi moartea pentru noi
toţi" , dar nu mai iese din această „disponibilitate generoasă
a Jertfei" 154 , pentru că, în mod continuu, El dă puterea de a se
jertfi la toţi câţi vor să-şi sfinţească viaţa.

In această splendidă conferinţă ţinută la Congresul
liturgic, de la Institutul Ortodox de la Paris, pe 29 iunie 1982,
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae explică starea cerească,
continuă, de Jertfă a Domnului, ca fundament al Sfintei
Liturghii în special şi a Sfintelor Taine, în general, bazându-se
pe Apocalipsa şi pe Epistola către Evrei.

„Această stare de Jertfă permanentă a lui Hristos" -
spune aici Părintele Dumitru - „are în sine puterea de a ne
desăvârşi, pentru că ea însăşi este o stare de desăvârşire, cum
ne spune Epistola către Evrei. Numai datorită acestei stări de
Jertfă cerească permanentă putem înainta şi noi spre o stare de
desăvârşire tot mai mare" 155 .

Iar referindu-se la capitolul al 5-lea al Apocalipsei,
acesta scrie, printre altele:

„Mielul nu e slăvit numai ca Cel ce a fost junghiat, ci şi
ca Cel ce prin înjunghierea văzută în El mântuieşte pe alţii şi
alţii.

151 Pr. Prof. Constantin Galeriu, înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. Ortodoxia, XXXIV
(1982), nr. 2, p. 181.

152 Idem, p. 183.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin
împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, p. 106.

154 Idem, p. 107.

155 Ibidem.

61

Şi El este nu numai Jertfa, Care este folosită de un altul
ca arhiereu; El este deci şi Arhiereu.

Junghierea nu este numai o amintire. El poartă
junghierea în continuare în Sine. Căci dacă Junghierea s-ar
arăta numai ca o cicatrice, autorul n-ar spune că Mielul şedea
«ca Junghiat».

Dacă în Junghiere ar fi fost numai o amintire, autorul ar
fi prezentat Mielul «ca Unul Care a fost Junghiat».

într-un mod de negrăit, Mielul arată Junghierea ca o
stare nedepăşită, suferită într-un mod de neînţeles în
continuare, dar totuşi fără să se repete.

Dar unirea paradoxală a faptului că trupul lui Hristos
a devenit nestricăcios şi nesupus morţii, cu starea Lui
permanentă de Jertfă cere o explicare mai profundă.

Cum se împacă faptul că trupul lui Hristos, pe de o
parte, nu mai e străpuns acum de cuie (iar), pe de altă parte,
suferă o agonie până la sfârşitul lumii, cum a spus Pascal ?

Realitatea trebuie să constea, pe de o parte, în experienţa
marii sensibilităţi a predării Sale totale Tatălui sau a renunţării
la Sine însuşi, unită cu slava ce I Se întoarce din cauza aceasta
din partea Tatălui (iar), pe de alta, într-o compătimire până la o
sfâşiere interioară pentru oameni, trăită ca o comuniune a
Sângelui şi a Trupului Său către ei, compătimire unită cu o
mare satisfacţie pentru iubirea care I Se întoarce pentru aceasta

1 S7

din partea lor" .

A 1 CQ

In imnul al doilea, Patima Sa „izvorăşte nepătimire" şi
de acest lucru ne putem convinge, în mod practic, cu toţii.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă, ca „cei împătimiţi să
cerem cu stăruinţă pe Domnul. Căci toţi cei neîmpătimiţi au
înaintat la nepătimire din împătimire" 159 , fapt pentru care
trebuie să trăim în noi înşine purificarea de patimi, pentru ca
harul Prea Sfintei Treimi să vieze mereu în noi.

Pentru Teologia Dogmatică Ortodoxă e foarte important
ca primul om să fie Adam, pentru ca neamul omenesc să fie
constituit dintr-un singur sânge.

156 Blaise Pascal: http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaise_Pascal.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin
împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, op. cit., p. 111.
158 Triod, ed.cit.,p. 584.

159 Filocalia românească, voi. IX, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 410.

62

Noul Adam, Hristos Domnul, vine şi dă nepătimire celor
care se trag din Adam, celor care vin, în mod direct, din acela
şi numai din acela.

Celelalte două imne ale cântării a patra, parafrazează
imnic textele de la Matei 26, 29; Marcu 14, 25 şi Luca 22, 18,
pe când imnele cântării a 5-a pun accentul, pe faptul spălării cu
apă, de către Domnul, a picioarelor Sfinţilor Apostoli cât şi ale
lui Iuda.

După spălare, picioarele lor s-au făcut frumoase - mai
puţin ale lui Iuda - ca unele, care binevestesc „pace tuturor" 160 .

Ele binevestesc pacea, pentru că Sfinţii Apostoli sunt
trimişi să îi împace pe oameni cu Dumnezeu, cu aproapele şi
cuei însisi.

„Aspiraţia după unitate s-a născut odată cu conştiinţa
pierderii unităţii, cu conştiinţa separării" 161 iar Sfinţii Apostoli
unesc mintea, inima şi trupul prin Sfânta Evanghelie, care este
trăirea în dragostea lui Hristos, prin Sfântul Duh. Tocmai de
aceea ei sunt frumoşi, plini de frumuseţe, pentru că binevestesc
tuturor frumuseţea păcii, a dragostei, a sfinţeniei.

Luată în ansamblu, cântarea a 5-a este o monumentală
fotografiere a smereniei Domnului. Citind imnul al doilea şi al
treilea, în special, putem observa acea dumnezeiască
suprapunere a celor două moduri de a fi ale Fiului lui
Dumnezeu.

Fiind prezentat ca Atotţiitorul, ca Cel ce „ţine apa cea
neţinută, şi cea mai presus în văzduh" 162 dar şi ca „Cel ce
îmbracă cerul cu nori" 163 , avem o fotografie absolută,
paradoxală, pentru că, deşi e înţeleasă în mod neînţeles de
ochii credinţei, în mod propriu, realistic, ea este o imagine care
ne depăşeşte şi pe care nu ne-o putem închipui, deşi realitatea
ei există.

Măreţia acestei fotografii duhovniceşti e legată de
atributul atotprezenţei dumnezeieşti, dar şi de acela al
atotputerniciei dumnezeieşti.

Nu putem percepe această realitate şi nici nu ne-o putem
imagina, dar o simţim, o intuim prin dragostea inimii noastre.

160 Triod, ed.cit.p. 584.

161 Părintele Constantin Galeriu, Jertfa şi Răscumpărare, op. cit., p. 104.

162 Triod, ed.cit.,p. 584.

163 Ibidem.

63

Simţim şi credem, că Fiul lui Dumnezeu ţine toate şi
lucrează toate dar nu ne putem explica raţional realitatea
aceasta atât de copleşitoare şi nici nu ne dorim acest lucru.

In comparaţie cu această magistrală imagine a Fiului lui
Dumnezeu, a realităţii Sale eterne sau a realităţii eterne care
are legătură cu timpul şi creaţia, Fiul lui Dumnezeu întrupat
este prezentat după mărturiile cuprinse în Sfintele Evanghelii.

Concreteţea imagistică face extrem de vizibilă diferenţa
dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Hristos al chenozei „a turnat apă în spălătoare şi a spălat
picioarele slugilor" 164 . El „S-a încins cu ştergarul şi a plecat
genunchile pentru a spăla picioarele slugilor" 165 .

în ambele imne, Stăpânul e pus în faţa slugilor, nu
pentru a fi recunoscut ca Stăpân - căci El este Stăpân, chiar
dacă vrem şi chiar dacă nu vrem noi - ci pentru a vedea în
Stăpân exemplul celei mai mari iubiri şi a celei mai mari
preocupări pentru slugile Sale.

Sluga, până la Domnul, nu a fost niciodată tratată cu
asemenea iubire şi cu un asemenea pogorământ şi, după El,
nimeni nu mai poate să o facă atât de absolut ca El. Smerenia
Lui e smerenia lui Dumnezeu, Care vine la om. Ea e smerenie
mai presus de orice înţelegere şi de orice aşteptare.

Sfintele Evanghelii canonice, numai ele, sunt ilustrate
imnic. Imnele noastre propovăduiesc numai textul recept al
Sfintei Biserici Ortodoxe. Orice imixtiune eterodoxă ar putea
fi uşor reperată, tocmai din acest motiv: pentru că nu ar
concorda cu traducerile recepte ale Sfintei Scripturi.

Imnul al doilea, al cântării a 6-a, conţine şi următoarele
cuvinte: „urmaţi chipului cum aţi văzut în Mine" 166 , cuvinte
care indică o urmare cuprinzătoare, totală, a Domnului.

Chipul, exemplul vieţii Domnului, trebuie să ne înveţe
mereu, să ne spună mereu altceva, pentru că a vedea în El şi
prin El, înseamnă, în fiecare clipă, o simţire a Lui, o umplere
de El, o intimitate şi mai mare cu El.

164 Ibidem.

165 Ibidem.

166 Ibidem.

64

Domnul ne stă înainte în multe feluri în Sfânta
Ortodoxie. El ne stă înainte în cuvintele Sale, în Sfintele Taine,
în Sfintele Icoane dar şi în rugăciune dar, nu în ultimul rând, şi
în aproapele nostru.

De aceea, a vedea în El, a vedea în dragostea Lui,
înseamnă o trăire în dragostea Lui şi prin ea, pentru că numai
în El poţi să experiezi vederea Lui.

Condacul vorbeşte despre schimbul luciferic al lui Iuda
iar icosul despre urmarea Domnului printr-o viaţă smerită,
plină de umilinţă, pentru ca, sinaxarul zilei, să detalieze sfânta
spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai
presus de fire şi vânzarea Domnului 167 .

Sinaxarul este foarte revelator prin precizările lui. De
aici aflăm că lui Iuda i s-au spălat cel dintâi picioarele şi că s-a
folosit pâine la Sfânta Cină şi nu azimă.

Cântările a 7-a şi a 8-a sunt eminamente morale. Irmosul
cântării a 9-a - care ştim că este şi axionul zilei - ne îndeamnă
să venim „la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim" 168 .

Teologia e loc înalt, pentru că e vorbire despre
Dumnezeu şi a veni la loc înalt înseamnă a veni la vederea lui
Dumnezeu, care ne umple de gânduri şi simţiri dumnezeieşti.

Despre această stare preafericită, care naşte gânduri
dumnezeieşti, Sfântul Siluan Amonitul scria, printre altele:

„Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum însuşi vrea.
Şi sufletul, când vede pe Domnul, cu smerenie se bucură de
Stăpânul Cel Milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva aşa
cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte
pe toţi oamenii, dar mai mult decât orice îl iubeşte pe
Domnul" 169 .

Iar Sfântul Ioan din Kronstadt - ca să cităm numai două
flăcări ale dragostei dumnezeieşti - scria, în Liturghia: cerul
pe pământ, următoarele:

„Nu există nimic mai sublim şi mai de preţ în cer şi pe
pământ decât Liturghia. . .

O, ce înălţime, ce măreţie, ce frumuseţe şi ce dulceaţă în
Dumnezeiasca Liturghie; ce bogăţie a duhului şi ce fericire

167 Triod, ed.cit, p.585.

168 Idem, p. 588.

Sfântul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ediţia a Ii-a, Ed.
Deisis, Sibiu, 1997, p. 114.

65

pentru noi! în timpul Liturghiei cerul şi pământul se fac
una" 170 .

Bucuria Sfintei Liturghii: pentru că aici ne îndulcim de
Domnul, dar tot aici, pe „Cuvântul Cel Preaînalt, din cuvântul

171 A

Lui" II cunoaştem.

Sfânta Liturghie ne vorbeşte prin cuvintele Sale, ale lui
Hristos iar Domnul ne spune despre Sine toate câte ne sunt
folositoare, mântuitoare, îndumnezeitoare.

II cunoaştem pe El din cuvintele Sale, II cunoaştem ca
pe Fiul lui Dumnezeu întrupat dar Care S-a slăvit prin Cruce,
fapt pentru care Sfânta Cruce ne este o laudă şi nu o ruşine.

Al treilea imn al cântării a 9-a e o confesiune revelatoare
a Domnului, deoarece Domnul, în mod imnic, mărturiseşte
despre Sine, că e Fiul Tatălui şi că Naşterea Lui este din veci
din Tatăl şi, mai ales, că e „înţelepciunea cea împreună
lucrătoare" 172 a Tatălui dar - în sfârşitul imnului - mărturiseşte
şi faptul, că datorită întrupării Sale, El, Cel „din fire nezidit",
primeşte „numirile trupului" impropriat.

Imnul următor, fundamentând consecinţa comunicării
însuşirilor - şi fiind tot o vorbire imnică a Domnului Hristos -
ne spune: „şi firea ce s-a unit cu Mine Dumnezeu este, prin

1 7^

chipul schimbului de firi între sine" , după ce afirmase
realitatea trupului Său împotriva oricărei gândiri dochete.

Despre comunicarea însuşirilor în persoana Domnului
Hristos, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria în Iisus
Hristos sau Restaurarea omului următoarele:

„Când, în baza comunicării însuşirilor, atribuim
însuşirile şi lucrările omeneşti naturii divine, avem în Iisus, în
special, aspectul chenozei naturii divine.

Iar când natura omenească e, prin ipostasul considerat
din latura umană, purtătoarea însuşirilor şi lucrărilor divine,
avem în special aspectul îndumnezeirii naturii umane.

Chenoza ne înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu pătimind,
iar îndumnezeirea pe Fiul omului atotputernic.

170 Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p.
157.

171 Triod, ed.cit, p. 588.

172 Ibidem.

173 Ibidem.

66

într-un sens mai larg însă, şi chenoza este o
îndumnezeire a firii omeneşti, căci manifestările firii omeneşti
purtate de Dumnezeu Cuvântul sunt ridicate, într-o anume
privinţă, peste nivelul celor omeneşti. Pătimirea Cuvântului e o
pătimire sfinţită, cum n-a suportat niciun muritor" 174 .

Am fi sperat, ca până la această dată Triodul să fi intrat
în teologia Pătimirii Domnului şi să se fi vorbit despre
demnitatea arhierească a Domnului, în multiplele ei faţete însă
minuţioasa cercetare a textului Triodului ne arată contrariul.

In Triod nu există o privire unilaterală, eminamente
dogmatică, ci conţinutul dogmelor se instalează în text în
funcţie de cursul evanghelic al Sfintelor Slujbe, adică în
funcţie de textul Sfintelor Evanghelii citite la Slujbele Sfinte.

Laudele îl înfierează pe Iuda dar problematizează,
explicitează viaţa Domnului Hristos în primul rând.

Cu cât Iuda e mai aspru criticat şi osândit pentru
totdeauna, cu atât se scoate în evidenţă demnitatea şi măreţia
Celui vândut, a Celui dat, pe nedrept, spre răstignire. Cel
răstignit e Judecătorul lumii dar şi Doctorul ei, Cel care îi
„vindecă patimile".

Pătimirile Sale cele prea sfinte vindecă patimile reale ale
omului, viciile lui.

El, Domnul, e îndelung-răbdătorul păcatelor lumii şi
El a fost vândut de ucenicul Său cel pierdut, fapt pentru care,
Iuda, „lepădându-se de ceata Apostolilor şi aruncând cei
treizeci de arginţi, n-a văzut învierea cea de a treia zi" .

„Cazul Iuda" ar părea, la o recenzare tendenţioasă a
textelor liturgice, o obsesie a Sfinţilor imnografi, însă nici pe
departe nu stau aşa lucrurile.

Criticarea lui Iuda e un reflex al marii lor iubiri pentru
Domnul şi, mai ales, o ridicare supremă, la înţelegerea iubirii,
pe care trebuie s-o avem faţă de El.

Sfinţii imnografi ne arată înălţimea iubirii faţă de
Dumnezeu, prin negarea oricărei insensibilităţi şi rejectări, la
nivel personal, a ei.

Deşi au fâcut-o cu durere în cazul lui Iuda - căci şi el e
după chipul lui Dumnezeu - dragostea faţă de Domnul i-a

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, op. cit., p.
157.
175 Triod, ed. cit, p. 598.

67

făcut să fie extrem de aspri, căci fără iubirea lui Dumnezeu în
suflet, nici omul nu poate fi iubit cu adevărat 176 .

în imnul al 4-lea, de la Laude, Iuda e numit şi „diavol",
deoarece s-a depărtat, ca şi acela, de fericirea Domnului dar, se
precizează faptul, că numai cugetarea vânzării 1-a dus la
nebunia ultimă a satanizării.

Slava Laudelor e o parafrazare a capitolului al 53-lea al
Sfântului Isaia, fiind un imn în care se enumera unele dintre
modurile Pătimirilor Domnului. Realitatea enumerării merge
pe aceeaşi realitate explicită a Sfintelor Evanghelii.

Se insistă, în mod vădit, pe realitatea, gravitatea şi
durerea Sfintelor Patimi, pentru ca, realitatea întrupării Sale,
istoricitatea Sa, să nu fie, în niciun moment, tăgăduită.

El primeşte „toate de bunăvoie", pentru „ca să dăruiască
tuturor învierea cea din morţi" 177 , căci „în Hristos păcatul se
mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti" 178 .

Şi asta pentru că, „Crucii, iubirii îi urmează viaţa. Aşa
cum viaţa naşte din iubire, din cruce naşte o nouă viaţă,
învierea.

Crucea descoperă această bogăţie de daruri şi de
înţelesuri. Ea este fundamental descoperirea iubirii
dumnezeieşti.

Dar aceasta fiind, ea poartă în sine şi recapitularea,
strângerea noastră la umbra şi lumina ei; şi jertfă, ispăşire
pentru păcatele noastre, plinirea dreptăţii dumnezeieşti; şi

1 7Q

sfinţire a firii prin biruirea stricăciunii" , după cuvintele
Părintelui Constantin Galeriu.

176 Despre anatematizarea lui Origen, arhiepiscopul stilist Chrisostomos, citându-1 pe
Părintele Florovski, spunea, că pe Origen, ucenicii lui l-au anatematizat cu lacrimi în
ochi, deoarece îl iubeau ca pe un Părinte, dar nu puteau să îl iubească mai mult decât pe
Dumnezeu, pentru că Origen, Părintele lor, greşise în faţa Domnului.

Din expunerea sa: Sfântul Grigorie Palama şi umanismul creştin bizantin, rostită în

paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din

Bucureşti, pe data de 16 noiembrie 2001.

Despre Prot. Prof Dr. Georges Vasilievich Florovsky a se vedea:

http://orthodoxwiki.org/Georges_Florovsky iar despre Origen aici:

http://en.wikipedia.org/wiki/Origen.

177 Triod, ed. cit., p. 589.

178 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Cinstirea Sfintei Cruci, în rev. Glasul Bisericii, L
(1998), nr. 9-12, p. 64.

179 Idem, p. 65.

68

Imnele stihoavnei au caracter moral iar troparul
prorociei de la Ceasul întâi recunoaşte starea decăzută a
omenirii, fapt pentru care cere slobozirea din stricăciune.

începe Vecernia, unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului
Vasile cel Mare, de Joi dimineaţa, ale cărei prime stihiri se
repetă, ele aparţinând stihirilor Laudelor la care ne-am referit
cu puţin mai înainte.

Slavă... Şi acum... de pe glasul al 6-lea e un imn cu
adâncă rezonanţă duhovnicească.

Aici se certifică faptul, că Iuda se împărtăşise cu Sfintele
Taine mai înainte de a-L vinde pe Domnul („Şi acest
necredincios, ţinând în gură Pâinea cerească, a făcut vindere

1 80

împotriva Mântuitorului" ) dar se subliniază şi faptul, de
adâncă dragoste dumnezeiască, a raportului Domnului cu Iuda,
prin cuvintele: „pe Cel ce hrăneşte L-a vândut, şi pe Stăpânul

a 181

pe Care II iubea L-a dat spre moarte!" .

Imnul cataloghează actul lui Iuda ca un act de adâncă
„neomenie", căci iubirea lui Iuda pentru Domnul, îmbolnăvită
adânc de iubirea de arginţi, a putut să-1 facă pe acesta ca să-şi
vândă iubirea lui, pe Domnul Hristos.

Dragostea lui Iuda a murit în mod jalnic. Ea a fost ucisă,
în el, de propria lui poftă, în mod voit, conştient şi liber şi nu a
rămas nestinsă, deşi „dragostea, a cărei flacără a fost aruncată
de Hristos în sufletul omului are o proprietate uimitoare: ea îl
va conduce prin abisuri şi culmi inaccesibile oricărei alte
persoane; ea îi va da să biruiască orice suferinţă, şi chiar
moartea; adeseori, ea îl va arunca într-un spaţiu nelimitat, ce
nu poate fi descris, unde el va fi „singur, tânjind să vadă din

i 09

nou lumina Dumnezeului iubit" .

Trecând peste Paremii şi Apostol, găsim troparul
următor, care este şi Heruvicul zilei:

„Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu

părtaş mă primeşte;

că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta,

nici sărutare îţi voi da ca Iuda.

180 Triod, ed. cit, p. 593.

181 Ibidem.

Fericitul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea,
http://www.medieval/routes.com/Sofronie2.html.

69

Ci ca tâlharul mă mărturisesc Ţie:
pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta" 183 .

După cum bine ştim, acest minunat tropar face parte şi
din pregătirea noastră pentru primirea Sfintei împărtăşanii şi
din rugăciunile pe care le rosteşte preotul, în cadrul Sfintei
Liturghii, mai înainte de a se împărtăşi el, cât şi cei
credincioşi.

însă înţelegerea lui este, pentru mulţi, o enigmă, în cazul
cuvintelor: „nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta".

Foarte mulţi cred, că divulgarea ritualului Sfintei
împărtăşanii ereticilor şi păgânilor, înseamnă, de fapt, o
divulgare a tainei,

Insă aici nu e vorba de o divulgare a Tainei, ci de
înţelegerea, în fiinţa noastră, a consecinţelor împărtăşirii cu
Sfânta Euharistie.

Vrăjmaşii noştri, în primul rând, sunt diavolii şi a trece
peste Sfânta împărtăşanie, a nesocoti sfinţenia ei cea prea mare
înseamnă, de fapt, a arăta că nu e „de mare importanţă" pentru
noi.

A spune acelora, care nu cred în mod ortodox, că Sfânta
împărtăşanie „e ceva comun", înseamnă a batjocori Sfânta
împărtăşanie.

însă a divulga modul în care lucrează în noi Hristos
Domnul, prin Sfânta împărtăşanie, înseamnă a da motive, celor
necredincioşi, ca să râdă.

Prima argumentare se leagă de trădarea lui Iuda - căci
Iuda a făcut din iubirea lui Dumnezeu „ceva de vânzare,
comun, banal" - pe când divulgarea transformării noastre
intime se leagă de trădarea tainei, a simţirii de taină a Sfintei
Ortodoxii.

Noi ne angajăm aici ca să nu le descoperim acelora, care
râd de noi, modul sfinţirii vieţii noastre iar iubirea noastră
pentru Dumnezeu o dorim fără trădare, fără omisiuni, fără
abateri grave.

Trebuie să observăm totodată si modul în care Triodul
ne propune participarea noastră.

183 Triod, ed.cit, p. 598.

70

„Astăzi", acum, Hristos ne primeşte ca să ne împărtăşim
cu El însuşi, dar nu într-un cadru diferit de al împărtăşirii
Sfinţilor Apostoli şi a lui Iuda, ci la aceeaşi Cină de Taină.

La Sfânta Liturghie suntem chemaţi să fim acum, să fim
prezenţi , cu o prezenţă plină de adoraţie pentru Sfintele
Taine, căci e acelaşi Hristos euharistie ca şi la Cina cea de
Taină.

Trebuie să fim prezenţi la împărtăşirea cu El, pentru că
avem mereu, în orice clipă, nevoie de El. Pentru că „Taina
Sfintei împărtăşanii ridică la o deplinătate unirea cu Hristos,
dar această deplinătate trebuie mereu împrospătată şi adâncită,
aşa cum, cu cât eşti mai unit cu cineva prin iubire, cu atât eşti
mai însetat de o adâncire a acestei uniri" 185 .

De la pagina 596 începe Rănduiala ce se face la sfânta
şi dumnezeiasca spălare a picioarelor, rânduială tipiconală,
mănăstirească, pentru 12 fraţi dintr-o Sfântă Mănăstire, în
cadrul căreia aceştia sunt spălaţi pe picioare de cel mai mare
dintre ei, adică cu rangul bisericesc cel mai mare.

în cadrul acestei Sfinte Slujbe se repetă cântarea a 5-a a
Utreniei, după care se cântă 6 stihiri ale spălării.

în prima stihiră se cere spălarea gândirii noastre de cele
rele, cât şi încingerea noastră cu „legătură duhovnicească" 186 ,
care să ne ţină în smerenie şi iubire de Dumnezeu, pe când, în
stihira a doua, smerenia Domnului e singura modalitate prin
care se dăruieşte, „singura înălţare asupra a toată puterea
potrivnică" 187 .

Smerenia înalţă, pentru că smerenia îi dă lui Dumnezeu
toată viaţa şi puterea omului, pentru ca El să facă voia Lui în
noi.

Chenoza Domnului naşte în noi conştiinţa nimicniciei,
căci „în conştiinţa noastră noi ne pogorâm la iad, deoarece,
începând din clipa în care chipul veşnic al omului ni se

184 Un cuvânt mult iubit de Părintele Arhimandit Arsenie Papacioc, cuvânt ce exprimă
starea totală a omului, total duhovnicească, de a fi în dialog direct, intim, cu Hristos
Domnul. A fi prezent înseamnă a fi prezent în iubire, pentru a vorbi iubirii şi a te
împărtăşi cu Iubirea cea veşnică a lui Dumnezeu, adică cu Hristos Dumnezeu.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Papacioc.

185 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfintele Taine şi Ierurgiile bisericeşti, în rev.
Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 3, p 450.
""' Triod, ed. cit., p. 597.

187 Ibidem.

71

descoperă, noi trăim cu mai multă ascuţime adâncimea
propriei noastre întunecări" .

A patra stihiră, ne introduce, printre altele, şi în
învăţătura despre incognoscibilitatea fiinţei dumnezeieşti, căci
Fiul e „Cel neapropiat după fiinţă" , iar a 5-a subscrie
categoric iubirii lui Dumnezeu şi deplânge traiectoria vieţii lui
Iuda: „mai bine ar fi fost, vânzătorule, de nu te-ai fi născut,
înstrăinatule de Fiul lui Dumnezeu" 190 .

Iuda, în a şasea stihiră, e prezentat - înainte de vindere -
ca fiind cuprins de „dormitare diavolească" 191 , fapt pentru care
n-a cunoscut: „că mare este tăria Crucii" 192 . Tăria Crucii se
înţelege priveghind, renunţând la tine. Trebuia să vadă pe
„Pastile de jertfit", pentru ca să îl urmeze.

Rugăciunea, de după ectenii - ca şi unele cereri ale
ecteniilor - cer sfinţirea apei de faţă, pentru spălarea
întinăciunilor trupeşti şi a necurăţiilor sufleteşti, pe când
rugăciunea, care se zice în taină, cere trăirea noastră în Duhul
Sfânt.

întreg ritualul spălării se face în ambianţa Sfintei
Evangheli a Sfântului Ioan Teologul, de la capitolul 13, 4-17,
slujba încheindu-se cu o altă rugăciune şi două tropare.

Pavecerniţa Mică e formată din Tricântarea Sfântului
Andrei Criteanul şi conţine 30 de imne.

în primul imn, Domnul este Cel ce a „gonit întunericul
cel mai dinainte al adâncului", adică întunericul Iadului, care
stăpânea până la venirea Domnului şi care era mult înrădăcinat
în omenire, pe când al 7-lea imn merge pe aceeaşi reliefare
magnifică a Fiului lui Dumnezeu, în cele două ipostaze ale
Sale: eternă şi istorico-chenotică:

Este pălmuit Ziditorul şi bătută zidirea prin batjocorirea

Lui; este lovit de voie cu trestie, şi cele din înălţime se

pleacă; este scuipat Judecătorul, şi toate temeliile

pământului se clatină" .

188 Fericitul Sofronie Saharov, art. oniine cit. ant.

189 Triod, ed. cit., p. 597.
190 Ibidem.

191 Ibidem.

192 Idem, p. 598.

193 Ibidem.

72

E dumnezeiesc de paradoxală cântarea ortodoxă! Pentru
că vorbeşte din două perspective în acelaşi timp, de aceea
poate vedea pe Fiul lui Dumnezeu ca pe Ziditorul, dar şi ca pe
Cel ce suferă. Batjocorirea Lui e batjocorirea zidirii, a creaţiei,
pentru că ei bat trupul Său luat din Prea Curata Fecioară.

Perspectivele imnologiei ortodoxe sunt absolute, pentru
că ele cuprind taina şi nu o disecă, prin analizarea creatului şi
a non-creatului.

Putem spune şi mai mult, aceea că teologia imnică
ortodoxă este - ca expresie - pe linia Sinodului al IV-lea
Ecumenic, unde unirea ipostatică precizează, cel mai bine şi
cel mai profund, realitatea divino-umană a persoanei
Domnului Hristos.

Am observat şi până acum rolul extraordinar, pe care îl
are în imnele noastre comunicarea însuşirilor. Datorită acestei
consecinţe a unirii ipostatice, imnul al 8-lea, poate spune:

„Cu spini se încununează Dumnezeu,
Care înfrumuseţează tot pământul cu flori. . ."

194

Păstrându-se acest mare şi dumnezeiesc adevăr
nealterat, putem să exprimăm multă frumuseţe în imnele
noastre, pentru că ştim, „că firea omenească nu s-a constituit în
El ca persoană omenească" 195 , ci „Fiul lui Dumnezeu, fâcându-
Se ipostas al firii omeneşti, i-a dat acesteia funcţia de mediu al
iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre toţi oamenii şi al iubirii
Fiului Unul Născut în formă umană faţă de Tatăl, făcându-Se
omul Cel mai iubitor al Tatălui ceresc, din care poate iradia
această iubire spre toţi oamenii, ca să-i facă şi pe ei în stare de
iubirea Lui dumnezeiască în formă umană, faţă de Tatăl şi

- 4. "55196

intre ei .

Pe marginea cărţii Adversus Nestorianos, a lui Leonţiu
de Bizanţ, tot Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria:

„E de remarcat aici afirmaţia paradoxală: pătimeşte
Cuvântul cel nepătimitor.

194 Ibidem.

195

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, voi. al II-lea,
ediţia a Ii-a, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 71.

196 Ibidem.

73

Iar pătimirea nu e numai o compătimire ca a unei
persoane cu alta, în care alta e pătimirea persoanei care
pătimeşte şi alta a celei care compătimeşte.

Cuvântul lui Dumnezeu Pătimeşte, nu compătimeşte. Iar
aceasta pentru că e o unire a trupului cu El, nu numai o
apropiere familiară.

E greu de înţeles această «unire», care face Cuvântul cel
nepătimitor, după fiinţa dumnezeiască, să pătimească totuşi El
însuşi cu trupul.

Nu se poate spune că o jumătate din persoana Lui
pătimeşte, iar o jumătate nu pătimeşte. E mereu taina persoanei
ca întreg, care e prezentă în fiecare simţire şi faptă a părţilor
ei" 197 .

Şi acum..., a Născătoarei, elogiază teologia Sfântului
Ioan Evanghelistul, din prologul Sfintei Sale Evanghelii,
pentru că: „Cuvântul Trup S-a făcut din Fecioară cu
neschimbare, şi a rămas cu firea Dumnezeu precum era,
nedespărţindu-Se de şanurile Părintelui" 198 .

Aceste cuvinte imnice sunt o parafrază la versetului al
14-lea: „şi Cuvântul S-a făcut Trup şi S-a sălăşluit între noi şi
am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de
har şi de adevăr".

întruparea Domnului nu L-a despărţit de şanurile
Tatălui. întruparea Sa, S-a făcut „cu neschimbare", căci firea
dumnezeiască nu S-a schimbat în vreun fel datorită asumării
trupului în persoana Sa veşnică.

In al 5-lea imn, al cântării a 8-a, se specifică din nou
faptul, că Domnul pătimeşte de voie, de bună voie, fapt pentru
care vânzarea Lui de către Iuda, îl aduce spre scopul venirii
Sale: spre Sfânta Cruce.

Sărutarea Lui e „înşelătoare", sărutarea lui Iuda. Ii spune
cuvânt şi „împreună cu cuvântul" 199 , îl vinde spre „junghiere".

Sărutarea lui e un semn al fărădelegii extreme, al răului
abisal.

Faptul că Domnul nu Se împotriveşte celor care îl prind,
face ca în imnul al 7-lea Domnul să fie numit Miel al lui
Dumnezeu, ca o expresie a Jertfei, a crucificării Sale.

197 Idem, p. 135.
9S Triod, ed. cit., p. 601.
Idem, p. 602.

198

199

74

în Vechiul Testament, mielul a fost chipul Domnului, „o
Jertfa substitut" 200 . Dar „jertfa mielului pascal va înceta precis
când Se va fi jertfit Hristos, Pastele Noului Legământ (I Cor.
5,7 ); (căci) «Hristos a prefăcut chipul în adevăr», (cum) va
tâlcui Sfântul Chirii al Alexandriei" .

Hristos Domnul e Mielul lui Dumnezeu, pentru că Se va
lăsa răstignit cu blândeţe şi pentru că moartea Sa e una din
nespusă iubire. A fost profeţit prin mielul pascal şi recunoscut,
pe Cruce, ca Miel al lui Dumnezeu. El a împlinit profeţia prin
Sine însuşi, arătând tuturor supunere ca un Rob.

Imnele acestea care urmează vorbesc cu cuvintele
Sfintelor Evanghelii.

Adevărul Patimilor Domnului este prezentat fără
menajamente. Orice mic detaliu este amintit, pentru că
Domnul ne-a mântuit prin fiecare pătimire a Sa.

De două ori în această Tricântare, Sfântul Andrei îl
numeşte pe Domnul „foc", când e vorba de spălarea
picioarelor (în imnul al 9-lea şi al 1 1-lea) - prima oară vorbind
în general iar, a doua oară, despre Iuda - tocmai pentru a ne
sensibiliza la maximum, atunci când e vorba să ne apropiem de
Sfintele Taine.

El e, pentru vedere, Miel euharistie - fapt pentru care,
blândeţea Lui, ne îndeamnă să ne apropiem - dar dacă îl
primim în noi, fără a fi curaţi cu inima, îl simţim ca foc, pentru
că El este foc.

Părintele Profesor Emilian Corniţescu, vorbind despre
provenienţa cuvântului miel, scrie:

„Tezaurul nostru lingvistic are nenumăraţi termeni
religioşi a căror origine este din Sfânta Scriptură, aşa cum este
cazul cuvântului miel, moştenit pe filieră biblică şi alcătuit din
două părţi de cuvânt: prepoziţia mi = din, de la şi numele divin
El = Dumnezeu, care la rândul său este înrudit cu verbul ui = a
fi puternic, a fi tare" .

Fapt pentru care, cu toate că Mielul euharistie pare
„slab" şi „uşor de dispreţuit", El e din Dumnezeul Cel

200 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, op. cit., p. 114.

201 Ibidem.

Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Semnificaţia religioasă şi semantică a mielului
pascal, în rev. Ortodoxia, LII (2000), nr. 1-2, p. 85.

75

Puternic, adică foc. Ceea ce pare slăbiciune e de fapt putere,
putere tămăduitoare, curăţitoare, sfinţitoare pentru noi.

Când priveşti de afară, dispreţuieşti sau poţi fi
neîncrezător. Dar primind pe Domnul în tine, simţi că El e foc
care curăţeşte, care tămăduieşte, dacă îl primeşti cu dragoste şi
cu inimă smerită.

Şi acum ...,sl Născătoarei, e minunată:

„O, auzire nouă! Dumnezeu este

Fiu al Femeii! Naşterea fără sămânţă,

Maică fără de bărbat, şi El născut, Dumnezeu!

O, minunată auzire! O, înfricoşătoare zămislire!

O, nestricăcioasă naştere a Fecioarei! Cu adevărat

toate sunt mai presus de minte

şi mai presus de ştiinţă" 203 .

Vorbirea despre aceste taine reale şi dumnezeieşti îl
umple pe Sfântul Andrei, dar şi pe noi, de multă dragoste.

Vorbirea dogmatică ar trebui să fie, în toate situaţiile, o
vorbire înflăcărată de multă dragoste. Când nu e aşa e dureros
de fadă, de rece, de impersonală, chiar dacă mărturiseşte cele
mai mari dogme ale Bisericii.

Deşi - ca autor de multe imne - ar fi putut să nu se mai
entuziasmeze de cele pe care le scrie, cu Sfântul Andrei se
petrece contrariul: el vede toate tainele credinţei ca fiind noi,
adânci, minunate, pentru că se păstrează în bucuria lor, în
starea duhovnicească de a le percepe şi nu se raportează la ele
cu un ochi distant, de „analizor teologic".

Faptul că „Dumnezeu este Fiul al Femeii" este cel mai
minunat lucru. Dar el e foarte minunat, dacă înţelegi această
absolut de minunată realitate şi consecinţele ei pentru întreaga
existentă. O scriere din entuziasm dumnezeiesc, dar si acrivic
teologică!

De fapt, din acest punct se naşte Teologia. Căci vorbeşti
cu şi despre un Dumnezeu iubitor, Care Se dăruie, despre un
Dumnezeu prea iubitor, Care te îmbrăţişează oricând şi
oriunde.

203 Triod, ed. cit., p. 602.

76

Toate tainele credinţei sunt neînţelese, nepătrunse, dar
din adâncul lor ne hrănim, ne umplem, ne îmbogăţim
dumnezeieşte.

Le privim cu toată inima şi de aceea le numim
nepătrunse, pentru că niciodată nu e de ajuns ceea ce spunem
despre ele şi pentru că, niciodată, cuvintele nu sunt atât de
explicite, de clare, de identice cu realitatea.

Imnul al 3-lea al cântării a 9-a e un imn din inimă, din
inimă de Dumnezeu, care este rănită de prefăcătorie:

„Sărutarea ta este vicleană, şi închinăciunea
amară; cui grăieşti tu, înşelătorule, când zici:

Bucură-Te Ravvi? Prietene, zice Hristos,

pentru ce ai venit? Dacă pentru a Mă săruta,

pentru ce-Mi pui înainte cuţit uns cu miere?" 204 .

Dumnezeu nu se „preface" că iubeşte! El iubeşte şi vrea
ca şi noi să-L iubim. Vrea ca să avem curajul să ne spunem
iubirea şi, mai ales, vrea ca să avem iubire curată, deplină.
Rănirea Sa e mântuirea noastră.

Imnele următoare vorbesc despre Patimile Domnului în
paralel cu nerecunoştinţa iudeilor, pentru marile şi
dumnezeieştile minuni pe care le-a săvârşit în mijlocul lor.

Slavă..., Şi acum... - cele două imne, de la sfârşit - îl
văd pe Domnul lucrând mântuirea în mijlocul pământului iar
pe Prea Curata Fecioară ca pe Mieluşeaua, care, „stând
înaintea Crucii" 205 , îl tânguia pe Făcătorul tuturor.

începând cu pagina a 604-a a Triodului suntem cititorii
şi tâlcuitorii slujbei Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi ale
Domnului Iisus Hristos sau a Deniei de Joi seara.

Până la antifonul al 2-lea, imnele sunt ori cunoscute ori
eminamente morale. însă la acest antifon al doilea apare un
element unic al zilei liturgice în cauză, descris în cuvintele:
„iar în mijlocul celor ce se tocmeau (ca să-L vândă n.n.), ai stat
nevăzut însuţi Tu, de Care era tocmeala" 206 , pentru a se preciza
dumnezeirea Sa.

204 Ibidem.

205 Idem, p. 603.

206 Idem, p. 605.

77

Antifonul al 3-lea are, la fiecare imn, ca şi cuvinte
terminale: „iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înţeleagă" 207 ,
pentru că înţelegerea lui trebuia să fie o mărturisire a
Domnului Hristos.

El n-a înţeles că trebuia să-L înţeleagă. N-a înţeles, că
numai Domnul merită a fi înţeles şi iubit în primul şi în primul
rând.

Sedelna glas 7, de dinainte de a doua Sfântă Evanghelie,
arată motivaţia vădirii lui Iuda ca vânzător şi aceasta e una cu
adânci implicaţii dogmatice: „vrând ca să arăţi tuturor că Te-ai
dat de bunăvoie" 208 .

Trebuia să se ştie, mai de dinainte vânzătorul, pentru a
se slăvi Sfânta Cruce. Domnul, deşi ştia cine e cel care-L va
vinde, nu a luptat împotriva lui ci, dimpotrivă, i-a dorit
întoarcerea, pocăinţa. Iubirea Lui i-a dorit tot binele dar Iuda a
ales, în mod voit, contrariul.

Crucea Domnului - spune aceeaşi sedelnă - a folosit
tuturor, pentru că, prin ea, Domnul a răpit „lumea de la cel
străin" 209 , de la Satana.

Satana e cel străin de bine, înstrăinat de bine. Prin
Sfânta Cruce - care „este voinţa Tatălui, slava Fiului,
tresărirea Duhul Sfânt" - lumea s-a eliberat de rău şi poate
să se elibereze, în mod personal, de rău.

Antifonul al 4-lea ne obligă să gândim mistic Sfânta
Cruce şi Jertfa Domnului, pentru că „nouă ne-a răsărit Cel ce a

711

Pătimit pentru lume" .

Jertfa Domnului e un soare, o lumină, singura lumină. Şi
aici intervine măreţia sa: că Sfânta Ortodoxie vede în Sfânta
Cruce o revelare a dumnezeirii Domnului şi nu o „învingere" a
umanităţii Sale!

Portretistica romano-catolică şi protestantă II vede pe
Hristos al Crucii ca pe unul traumatizat, angoasat, mai mult om
sau numai om şi nu ca pe Lumina lumii, pe Viaţa şi Bucuria
noastră. Tocmai de aceea vorbeşte despre o perspectivă
sumbră a suferinţei sau a ascetismului la aceştia.

207 Idem, p. 605-606.

208 Idem, p. 606.
209 Ibidem.

210 Sfântul Ioan Gură de Aur, Crucea, proslăvire a lui Hristos, trad. de Pr. Dr. Gheorghe
Paschia, în rev. Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 272.
211 Triod, ed. cit, p. 606.

78

Pentru un om duhovnicesc, pentru un ortodox, asceza nu
e o luptă cu neputinţe insurmontabile, ci o luptă care aduce
bucurie, din ce în ce mai multă bucurie dumnezeiască.

El a răsărit din negura lumii şi dacă „a pricepe ceva

919

înseamnă a te simţi implicat şi responsabil" , atunci El este
Lumina, Care doreşte să fim întru lumina Sa.

Domnul te vrea o persoană care să vorbeşti continuu cu
El dar şi cu ceilalţi, într-un mod absolut, pentru că „nu poţi
participa la comuniunea ce (îi) leagă pe semenii tăi, dacă nu
înaintezi de la calitatea de individ la cea de persoană, dar nu
poţi deveni (nici) persoană capabilă de integrarea într-o

911

comuniune interpersonală decât cu ajutorul celorlalţi" .

Alături de El, devii tu cel întru El şi întru Duhul Sfânt.

Imnul al 2-lea, de la antifonul al 4-lea - la final - ne
trasează adevărata direcţie doxologică a vieţii noastre: „Iar noi,

9 1 ă

având mântuire pe Hristos, pe Acesta să-L slăvim" .

Pentru că în El e mântuirea noastră şi pentru că
mântuirea reprezintă tot efortul vieţii noastre umplut de
dragostea Sa, nu putem să trăim în El, cu El, în faţa Lui, fără
să-I mulţumim, fără să-L lăudăm, fără să-I cerem iubirea şi
mila Sa mereu.

Ştiind că El este scopul vieţii noastre, nu putem să nu
fim o jertfă a Lui, o jertfire pentru El, dacă în El ne simţim şi
avem adevărata împlinire a vieţii noastre.

Aşa că nu putem vorbi despre o viaţă pentru Dumnezeu
fără a fi o viaţă doxologică, plină de cuvinte şi fapte de
dragoste, pentru că dragostea vorbeşte, cântă, se mărturiseşte
în orice clipă, cu mult avânt, cu multă încredere, cu multă
însufleţire.

Ultimul imn de pe pagina a 606-a e tot o vorbire imnică
a Domnului, în care El le spune Sfinţilor Apostoli: „Pătimesc
ca un om, şi mântuiesc ca un Iubitor de oameni, pe cei ce cred
întru Mine" 215 .

O mică frază, dar din care se pot dezvolta trei subiecte
de discuţie:

Pr. Ioan Buga, Relaţia slujitor-har şi primitor în actul ierurgic, în rev. Ortodoxia, nr.
3/1985, p. 512.

Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae — Teologul
comuniunii, în Glasul Bisericii, XLVII (1995), nr. 6-12, p. 71.

214 Triod, ed. cit., p. 606.

215 Ibidem.

79

1 . Hristos Domnul a pătimit ca om.

2. Mântuire obiectivă, a tururora, e rodul marii Sale
iubiri de oameni.

3. Mântuirea personală implică o credinţă vie, o credinţă
plină de fapte şi de sentimentele vii ale iubirii duhovniceşti.

Implicitul cântărilor noastre de cult e impresionant. In
micile întorsături de frază ale imnelor dumnezeieşti găsim o
impunătoare sevă dogmatică, care abia aşteaptă să fie
dezvoltată. Exemplul de mai sus este extrem de grăitor.

în imnul Născătoarei, de dinainte de antifonul al 6-lea,
Prea Curata e prezentată ca cea care a născut, „în veacul cel
mai de pe urmă", adică în ziua a 7-a.

Despre această înţelegere mistică, Sfântul Maxim
Mărturisitorul scria: „a şaptea (zi) este isprăvirea şi oprirea
cugetărilor contemplative naturale ale cunoştinţei negrăite" 216 ,
adică ziua ce semnifică iluminarea. - după Părintele Dumitru
Stăniloae, care, în nota a 2-a, de la pagina citată mai sus, scria:
„Ziua a 6-a fiind ultima zi de lucru reprezintă desăvârşirea în
practica virtuţilor, dar tocmai de aceea punctul de încheiere a
acestei faze şi de trecere în ziua a şaptea, în faza iluminării,
(iar) ziua a şaptea, reprezintă şi contemplarea raţiunilor dar şi

917

isprăvirea acestui lucru şi odihna de er .

Naşterea Domnului s-a petrecut „în ziua a 7-a" pentru ca
noi să înţelegem, că trebuie să ne îndumnezeim asemenea Lui,
devenind din oameni trupeşti, oameni cereşti, adică plini de
harul lui Dumnezeu.

In antifonul al 7-lea, îndelunga răbdare a Domnului are
şi o altă conotaţie - în afara celei de mântuire a noastră - şi
anume, pe aceea de împlinire a profeţiilor, pentru că: „rabd
îndelung, ca să se împlinească ceea ce am arătat vouă prin
prorocii Mei, cele nearătate şi ascunse" .

Se observă aici, cum Domnul împlineşte ceea ce El
însuşi a revelat Sfinţilor Proroci, pentru ca să nu se
considere, că altcineva a vorbit iar Domnul a împlinit ceva,
de care El nu ştia.

216 Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia românească, voi. a 2-lea, Ed. Tipografia
Arhidiocezană, Sibiu, 1947, p. 143.

217 Idem, p. 143, n. 2.

218 Triod, ed. cit, p.607.

80

Imnul Prea Curatei, de după antifonul al 7-lea, o
numeşte pe aceasta „uşă de mântuire" - printre altele - pentru
a arăta, că ea este uşa, care L-a născut pe Iisus, Mântuitorul
lumii.

Ea este uşa care arată Mântuirea, care o descoperă lumii,
conform cu Iezechiel 44, 2: „Şi mi-a zis Domnul: «Poarta
aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va
intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea.
De aceea va fi închisă»".

înainte de Sedelna glas al 8-lea, Slavă... Şi acum...d.
Născătoarei, spune că Domnul „a eliberat pe oameni din

9 1 Q

blestem" , bineînţeles referindu-se la blestemul
Protopărinţilor noştri, pentru că, „dacă plata păcatului săvârşit
de om a fost moartea, preţul învierii lui a fost moartea Fiului
lui Dumnezeu Cel întrupat" .

Dumnezeu a blestemat pământul sufletului la Fac. 3, 17,
pentru ca sufletul să rodească spinii patimilor şi pălămida
ispitelor şi a primejdiilor de tot felul.

Tocmai de aceea, eliberarea din blestem a oamenilor s-a
făcut prin Jertfa desăvârşită a Domnului, Care „dizolvă păcatul

991

din oameni" .

In cadrul antifonului al 10-lea, tot în imnul Prea Curatei,
Jertfa Sa e văzută ca împăcare a lumii cu Dumnezeu - „căci în
El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi
printr-însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ,
fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii
Sale" (Colos. 1, 19-20 ) - pentru că „Iisus nu moare moartea
Sa.

El nu poartă moartea ca o osândă în Sine. Aşa cum a
luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Nici
păcatul, nici moartea altora nu le-ar fi putut lua, dacă ar fi avut
de purtat păcatul Său şi de suferit moartea Sa.

Dacă ar fi fost numai om, dacă ar fi venit din înlănţuirea
de jos a istoriei şi nu ar fi fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp,

219 Idem, p. 608.

220 Pr. Drd. Mihai Gh. Vizitiu, Iisus Hristos Viaţa lumii, în rev. Ortodoxia, XXXV
(1983), nr. l,p. 149.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. cit., p.

242.

81

n-ar fi putut să ia cele două poveri ale omului asupra Sa încât
să-1 scape de ele.

Viaţa istorică e scăpată de păcat ca un stigmat necesar,
întrucât vine Iisus în istorie din afară de ea.

Iar moartea îşi pierde legătura cu păcatul în istorie din
acelaşi motiv, Iisus venind de deasupra istoriei, ia cele rele ale
istoriei ca s-o scape de ele" 222 .

A treia cântare a celui de-al 12-lea antifon arată faptul,
că Domnul Hristos, „a înviat cu puterea Sa" 22, şi aceasta,
pentru ca să se sublinieze dumnezeirea Sa, faptul că nu aştepta
să fie înviat de către altcineva, El fiind Dumnezeu însuşi.

El învie cu de la Sine putere - pentru că „Acesta este

99d

Viaţa, Lumina şi Pacea lumii" - dar şi pentru a arăta, că
realitatea pogorârii Sale la Iad e de netăgăduit, însă şi ca să
împlinească cuvintele profetice, spuse Sfinţilor Apostoli „Puţin
şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea" (In.
16, 16 ).

în Sedelna glas al 8-lea există un amănunt dumnezeiesc,
neexplicitat în Sfintele Evanghelii:

„Când ai stat înaintea Caiafei, Dumnezeule, şi ai fost dat
lui Pilat, Tu, Judecătorule, Puterile cereşti s-au clătinat de

99 S

frică" . Dar că aşa s-au petrecut lucrurile, nu ne îndoim
nicidecum.

în a doua cântare a celui de-al 13-lea antifon se
accentuează faptul, că „fărădelegile noastre" au fost curăţite cu
„sângele Său" 226 , lucru despre care Părintele Dumitru
Stăniloae scria, că Dumnezeu nu doreşte jertfa de om, mai
degrabă decât cea de animal „pentru mai bunul miros al
sângelui, ci pentru elementul spiritual, specific omenesc,

997

manifestat în evenimentul suportării morţii violente" .

Şi - mai spunea tot Sfinţia sa - pentru că „Dumnezeu,
(ca) să Se îndure de om, ca să-i ierte păcatul, să intre în

222 Idem, p. 312-313.

223 Triod, ed. cit., p. 609.

224 Ibidem.

225 Ibidem.

226 Idem, p. 610.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, op. cit., p.
248.

82

legătură cu el, pretinde suferinţa legată de autoanularea lui
până la capăt" 228 .

Este scoasă Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a
Domnului în mijlocul Sfintei Biserici!

Hristos vine în mijlocul nostru în stare de Jertfă şi
rămâne între noi ca Unul răstignit pentru păcatele noastre.

De aceea, în acest moment liturgic de mare intensitate
interioară, ambele străni cântă:

„Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce

a spânzurat pământul pe ape.

Cu cunună de spini a fost încununat

împăratul îngerilor.

Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat

Cel ce îmbracă cerul cu nori.

Lovire peste obraz

a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.

Cu piroane a fost pironit

Mirele Bisericii.

Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei!

închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase.

Arată-ne nouă şi slăvită

învierea Ta" 229 .

Acest „astăzi" se transpune cu totul în inimile
credincioşilor ortodocşi!

Hristos cel răstignit, Hristos din faţa lor, Cel iconizat pe
crucea din mijlocul naosului, Se identifică cu Hristos al
Golgotei, pentru că noi vedem în Sfintele Icoane, în
reprezentările noastre picturale sfinţite, chipul lui Hristos,
chipul Său real. Ne închinăm Lui „astăzi", pentru că îl vedem
pe El suferind şi murind pentru noi.

Sărutările noastre sunt semne ale adoraţiei noastre.

Venim şi cădem la picioarele Sfintei Cruci şi sărutăm
Sfintele Sale răni, care sunt rănile mântuirii noastre, fără să ne
îndoim de faptul că El, Cel din faţa noastră, e Hristosul nostru,

228 Ibidem.

229 Triod, ed. cit, p. 610.

83

e Hristosul iubirii noastre, pentru că icoana Lui ne
intermediază întâlnirea cu El si închinarea în fata Lui.

Acest moment cultic e unic.

II avem în faţă pe Hristos şi nu ne comportăm faţă de El
ca faţă de un Mort, ci ca faţă de un Viu, pentru că din gurile
noastre curg cuvinte de dragoste, de adoraţie iar din ochi
lacrimi pline de dragoste dar şi de suferinţă pentru păcatele
noastre.

El ne stă înainte dar şi în mijlocul nostru şi, în
reprezentarea Jertfei Sale, vedem, de fapt, Sfânta Biserică. Pe
Sfânta Cruce stă Sfânta Biserică, căci Domnul e Sfânta
Euharistie iar Sfânta Apă, cursă din sfânta Sa coastă este, de
fapt, Sfântul Botez, prin care fiecare dintre noi ne naştem
pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Toate acestea ne stau înainte dar, mai ales, iubirea Sa
cea mare, iertarea Sa cea neîntrecută, smerenia Sa cea
neînţeleasă. Ne stă înainte Creatorul nostru şi ne stă „astăzi".

Venirea la Sfânta Cruce e tot una cu arătarea
recunoştinţei noastre profunde Mântuitorului Hristos, pentru că
cine vine şi se închină Sfintei Cruci, recunoaşte, de fapt, că din
sfânta Sa coastă curge viaţa întregii lumi şi a lui.

Astăzi e mântuirea lumii, pentru că „astăzi a fost
spânzurat pe lemn" - cândva, în istorie, Domnul Hristos - dar
tot astăzi îl vedem pe Hristos răstignit, pe Cel care ne oferă
darurile iubirii Sale.

De aceea Sfânta Ortodoxie reactualizează şi nu
rememorează iconomia mântuirii. Pentru că rememorarea
presupune povestirea iar povestirea nu are prezent, ci numai
trecut.

Ne închinăm Domnului, pentru că II vedem în faţa
noastră şi îl ştim în faţa noastră dar, mai mult decât atât, dorim
să vedem - şi nu să ne închipuim - şi slăvită învierea Sa, deşi
la Sfânta înviere nu ni se arată un Hristos înviat, la nivel
iconic, de proporţiile Celui răstignit, ci bucuria şi realitatea
învierii ne este transmisă numai prin lumina primită din
Sfântul Altar.

Dar învierea Sa o cerem atât istoric cât şi trans-istoric,
pentru că Sfânta Euharistie o primim în prezent iar pe Domnul
îl vom vedea venind pe norii cerului cu trupul Său răstignit şi
înviat.

84

De aceea când cerem învierea Lui străbatem timpul până
la veşnicie.

Cerem să îl vedem pe El, pe Cel slăvit, pe Cel plin de
Duhul Sfânt, pentru ca să ne închinăm şi Sfintei Sale învieri cu
adevărat.

în imnul al 3-lea al antifonului al 15-lea, Sfânta Cruce a
Domnului este numită „viaţă şi înviere" a creştinilor
ortodocşi, pentru că ea redă viaţa dumnezeiască oamenilor,
prin aceea că îi înviază din păcatele lor.

„Subtilitatea cuvântării se arată drept o golire a
Crucii" - spunea Sfântul Grigorie de Nazianz - dacă
cuvântările noastre, părut „sofisticate" pe tărâm teologic, nu
transmit adevărul mântuitor şi convingător al Sfintei Cruci.

Trebuie să-i convingem pe oameni de viaţa
dumnezeiască pe care ne-a adus-o Jertfa Domnului, pentru ca
ei să învieze, să fie oameni ai învierii, trăind întru Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea, „spre ea nădăjduind, Te lăudăm pe

r )'i r )

Tine, Dumnezeul nostru" , pentru că nădejdea noastră constă
în dragostea prin care Domnul Hristos S-a lăsat să fie răstignit
pentru noi.

Noi nădăjduim în Sfânta Cruce pentru că nădăjduim spre
El şi nădăjduim datorită iubirii noastre faţă de El, iubire care
se exprimă doxologic.

n o o

Sfânta Cruce este „o iubire şi o suferinţă nesfârşită" a
Domnului pentru noi, pentru că El ne doreşte ai Lui dar nu fără
voia noastră, fapt pentru care învârtoşarea şi păcatele noastre
sunt durerea, îndurerarea şi suferinţa Lui.

Suferă pentru că ne iubeşte şi ne iubeşte, tocmai pentru
ca să cunoaştem iubirea Sa de oameni, prin care vrea, „ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I
Tim. 2, 4).

Moartea Domnului e, pentru Prea Curata Sa Maică,
„taină străină" înţelegerii. Pironirea Sa pe Sfânta Cruce este
pironire a Vieţii pe lemn, este pironirea Celui ce dă viaţă

230 Ibidem.

231 Sfântul Grgorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Herald, Bucureşti, f. a., p. 132.
232 Triod, ed. cit, p. 610

233 Pr. Prof. Constantin Galeriu, înţelesurile Sfintei Cruci, op. cit., p. 183.
234 Triod, ed. cit, p. 610.

85

tuturor. Tocmai de aceea e şi „străină" această vedere şi
înţelegere.

E impresionant acest mod de a pune problema al
imnografilor ortodocşi în care ei alternează realul istoric cu cel
absolut dumnezeiesc.

„Trupul pe lemn" 235 face parte din ceea ce poate fi văzut
şi înţeles de către toţi, cu siguranţă. Dar faptul că Domnul e
Dătătorul de viaţă sau Viaţa însăşi, aceasta presupune o
înţelegere şi o vedere duhovnicească.

Teologia ortodoxă are, de fapt, acelaşi mod de abordare
în toată desfăşurarea ei. Ea vede lucrurile foarte concrete ca
foarte concrete dar şi semnificaţiile lor le înţelege ca fiind tot
atât de concrete ca şi concretul, deşi semnificaţia presupune
înţelegerea adâncă a realităţii.

Faptul că Domnul e „mântuirea noastră" ne duce la
persoana Sa şi la lucrarea persoanei Sale. El e Domnul care
ne mântuie şi pentru că ne mântuie, tocmai de aceea II
desemnăm ca Mântuitor, fără să credem că mântuirea s-ar fi
putut realiza fără El, dar nici pe El nu-L numim numai aşa, ci
şi ca Bun, ca Milostiv, ca lesne Iertător etc.

Moartea Sa ne-a mântuit şi de aceea El e „mântuirea
noastră", pentru că persoana Sa ne-a mântuit, prin lucrarea Sa,
cea prea iubitoare de oameni.

Sedelna glas 4 e tot o introducere în Teologia
răscumpărării:

„Răscumpăratu-ne-ai pe noi

din blestemul Legii cu

scump sângele Tău, pe Cruce fiind

pironit şi cu suliţa împuns, nemurire

ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru,

slavă Ţie" 236 .

Domnul ne-a răscumpărat, ne-a scos dintr-o robie
spirituală, din robia „păcatului şi a morţii" (Rom. 8, 2).

235 Ibidem.

236 Idem, p. 611.

86

Legea nu ne putea scăpa de acestea, pentru că - după
cuvintele Sfântului Apostol Pavel - era „slabă prin trup"
(Rom. 8, 3), neputincioasă.

Domnul, luând trup „întru asemănarea trupului şi pentru
păcat" - pentru a nimici păcatul - a osândit păcatul în trup"
(Ibidem), în trupul Său, prin moartea Sa, pentru ca venind El
în noi, „trupul (să fie) mort pentru păcat" (Rom. 8,10).

Şi aceasta nu pentru că n-am mai simţi tentaţia
păcatului, ci pentru că nu mai vrem să trăim în păcat, văzând
cât de mult ne împlineşte Hristos Domnul, Care vine în noi,
Care vrea să fie primit de către noi.

Moartea Lui a fost preţul cu care noi am primit libertatea
Duhului Sfânt, înfierea noastră duhovnicească de către
Dumnezeu.

Scumpul şi prea scumpul sânge al Domnului a stricat
blestemul Legii, „căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate
tot celui ce crede" (Rom. 10, 4).

Dar Jertfa Sa nu e numai răscumpărare, iertare,
împăcare cu Dumnezeu, ci şi izvorăre continuă de nemurire şi
aceasta o face să fie mereu în centrul doririi tuturor oamenilor,
pentru că Domnul este centrul acestei lumi.

Şi astfel, ritmul doxologic al vieţii noastre are sens
absolut, pentru că Domnul Hristos e dorirea şi centrul vieţii
noastre, cea mai intimă aspiraţie şi adevărata împlinire a
tuturor oamenilor.

Vorbim despre răscumpărare la timpul trecut dar
eficacitatea ei este mereu covârşitoare. Din Domnul Hristos,
Cel răstignit şi înviat noi primim - ca din izvorul etern al
nemuririi - viaţa noastră, ca o izvorâre, ca o continuă
alimentare duhovnicească a vieţii noastre.

Bogăţia harului Său este cea care ne umple mereu,
angajându-ne zilnic în efortul de a rămâne împreună cu El şi ai
Lui. Şi tocmai de aceea, realitatea răscumpărării o privim
mereu ca fiind actuală, pentru că permanenta ei eficacitate ne
dă această conştiinţă clipă de clipă.

Stihirile de la Fericiri încep, într-un mod vertiginos, să
vorbească despre nuanţele teologice ale răscumpărării.

Prima stihiră vorbeşte de păcatul lui Adam dar şi de
iertarea lui prin moartea Domnului, căci:

87

„Prin lemn a fost izgonit Adam din Rai,

iar prin lemnul Crucii tâlharul

în Rai s-a sălăşluit. Că acela gustând,

a călcat porunca Făcătorului, iar acesta împreună

răstignindu-se, L-a mărturisit Dumnezeu

pe Cel ce Se tăinuia" 237 .

De la păcatul din Eden la Tâlharul cel bun din dreapta
Domnului. Păcatul, ca neascultare a Făcătorului, a dus la
ieşirea din Rai, la pierderea fericirii şi a comuniunii cu
Dumnezeu şi această ieşire e pusă în paralel cu mărturisirea
Tâlharului.

Tâlharul devine Sfânt şi primul locuitor al Raiului,
deoarece II mărturiseşte pe Domnul, pe Cel care era ascuns
chenotic de vederea oamenilor, dar Care, suferind pe Cruce
pentru neamul omenesc, a arătat cât de amare sunt
consecinţele mâncării lui Adam din pom.

Tâlharul se mântuieşte prin mărturisirea pe cruce, dar
mântuirea sa e o mustrare a păcatului primordial în acelaşi
timp. Lemnul Sfintei Cruci vindecă mâncarea din pomul
Raiului, adică păcatul.

Se iese din Rai în Cartea Facerea pe când în Sfintele
Evanghelii se reintră în Rai.

Răscumpărarea este, de fapt, redobândirea accesului
nostru la Rai. Prin asumarea Crucii de către Domnul nostru
suntem învăţaţi să renunţăm la noi înşine şi să ascultăm de

5 5 5 5 *

Domnul. Pe acestea le-a făcut Tâlharul cel bun.

Tâlharul venea de la păcat la mărturisire, pe când Adam
a căzut din bucurie în nefericire. însă alegerea noastră trebuie
să fie alegerea pocăinţei, a continuei pocăinţe pentru ceea ce
facem.

Exemplul Tâlharului celui bun este exemplul mărturisirii
prin renunţarea la noi înşine. Ne facem părtaşi ai răscumpărării
Sale, dacă nu ne mai uităm la noi înşine, ci numai la Hristos
Domnul.

237 Triod, ed. cit, p. 611.

88

Absorbirea noastră de către privirea Lui trebuie să fie
totală, pentru că mărturisirea Lui ne cere o matură şi
desăvârşită predare de sine.

Deşi, în acest timp, Crucea este pusă „în umbră" de
prezentarea mântuirii Tâlharului celui bun, de fapt, mântuirea
sa pune cel mai bine în lumină consecinţele ontologice ale
răscumpărării.

Datorită lui Hristos Domnul acesta a putut să
moştenească Raiul, pentru că „lemnul Crucii" îi mântuieşte pe
toţi datorită Jertfei Sale şi nu de la sine.

Jertfa Domnului i-a adus Crucii puterea sfântă pe care o
are şi tocmai de aceea ea izvorăşte mereu, pentru toţi, viaţa
veşnică.

A patra stihiră pune în discuţie o înţelegere
duhovnicească a lovirii în coastă a Mântuitorului:

„Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se

ca un izvor din Eden, adapă, Hristoase, Biserica Ta,

ca pe un Rai cuvântător; de unde împărţindu-se

de la început în patru Evanghelii, adapă lumea

vestind făptura şi învăţând neamurile
să se închine cu credinţă împărăţiei Tale" 238 .

Această înţelegere duhovnicească se diferenţiază de
înţelegerea sacramentală a acestei răniri a Domnului - adică de
înţelegerea sângelui ca Sfântă împărtăşanie şi a apei ca Sfântul
Botez - văzând în revărsarea ei imaginea revărsării râului unic,
care curgea din Eden (Fac. 2, 10). Din Hristos, Cel unul, a curs
râul mântuirii dar prezentarea vieţii Sale se face prin patru
Sfinte Evanghelii.

Sfânta Biserică Ortodoxă e un Rai cuvântător, un Rai
care vorbeşte şi îi încântă pe oameni, pentru că „adapă lumea"
şi o veseleşte învăţând-o adevărata închinare şi aşteptare
eshatologică.

Sfântul imnograf, vrând să accentueze măreţia oricărei
Pătimiri a Domnului, o explicitează în mod special, pentru ca
ea să aibă valoare personală dar şi pentru a arăta concordanţa
ei cu Duhul înţelegerii Sfintei Scripturi.

238 Ibidem.

89

Pentru el are relevanţă imaginea Edenului, pentru că
vede în Eden o imagine care s-a împlinit, în mod desăvârşit, în
Hristos Domnul.

Toată Sfânta Scriptură a Vechiului Testament s-a
împlinit în Hristos, spunem adeseori. însă pentru a convinge pe
cei care ne ascultă de faptul, că şi în amănunt înţelegem şi
putem explica acest mare adevăr, ne trebuie o mare vedere
duhovnicească şi cunoaştere teologică, pentru că înţelegerea
Sfintei Scripturi e a celor curaţi cu inima.

Din punct de vedere gramatical, între Eden, între
imaginea aceasta a râului cu 4 braţe şi Sfânta Cruce a
Domnului, pe care Domnul e împuns cu suliţa, nu este nicio
apropiere. Insă nu aşa stau lucrurile, când priveşti
duhovniceşte, în mod mistic întreaga Sfântă Scriptură şi tot ce
există creat de către Dumnezeu.

înţelegerea duhovnicească are multă încărcătură
dogmatică. De fapt, dogma e o înţelegere duhovnicească şi nu
o scriere raţională pur şi simplu.

Adevărul ei este supraraţional şi pentru ca să-i trăieşti,
să-i simţi paradoxul, trebuie să trăieşti în Duhul Sfânt,
deoarece „e nevoie de multă lumină a Duhului Sfânt, pentru
înţelegerea tainelor Lui celor ascunse" .

Sfânta Sa coastă ne umple de har în Sfânta Biserică.
Râul din Eden „uda Raiul" (Fac. 2, 10), îl fertiliza, după cum
cuvintele Sfintelor Evanghelii îi umplu şi îi veselesc pe
creştinii ortodocşi.

E vrednic de observat accentul pus de imnografii
ortodocşi pe importanţa ascultării cuvântului dumnezeiesc.

Predica învaţă neamurile, le adapă duhovniceşte. Dar le
adapă şi le satură sufletele, deoarece vine din coasta Sa, din
izvorul iubirii Sale dumnezeieşti.

Aceeaşi idee de „Izvor al iertării" e prezentată şi în
stihira următoare, căci:

„Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca să-mi izvorăşti

mie iertare; împunsu-Te-ai în coastă, ca să-mi
ţâşneşti pâraie de viaţă; cu piroane Te-ai pironit,

239

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis,

Sibiu, 1998, p. 154.

90

ca, prin adâncul Patimilor Tale, crezând eu înălţimii
puterii Tale, să-Ţi cânt: Dătătorule de viaţă, Hristoase,
slavă şi Crucii Tale, şi Patimilor Tale, Mântuitorule" 240 .

Observăm o înflăcărată şi intimă raportare la Patimile
Domnului a Sfântului imnograf. Pentru el, asumându-şi acest
lucru la modul personal, Domnul a fost răstignit şi tot pentru el
a fost şi împuns în sfânta Sa coastă, pentru că cel aprins de
dragoste dumnezeiască îşi asumă, fără reţineri, izvoarele cele
prea vii şi abundente ale răscumpărării aduse de către Hristos.

Patimile Domnului sunt pentru el vitale, dar tot la fel e şi
răsplătit: imediat. Nu spune: „o să-mi izvorăşti mie iertare", ci:
„ca să-mi izvorăşti mie iertare", înţelegându-se că îi izvorăşte
iertare şi acum, în prezent.

Observăm, în mod foarte evident faptul, că răstignirea
Domnului e privită de foarte aproape. El stă lângă Domnul şi
simte, prin acceptare iubitoare, rezultatele imediate ale
răstignirii Sale.

Rănile Domnului, din care curge prea sfântul Său sânge,
sunt văzute nu sub aspect fizic, ci duhovnicesc, pentru că ele
izvorăsc „pâraie de viaţă", deşi, în mod văzut, izvorăsc sfânt
sânge.

Trebuie să remarcăm ceva fundamental referitor la
modul în care noi ne raportăm la răstignirea Domnului.

Noi vedem Sfintele Patimi ale Domnului - atunci când
ele sunt prezentate imnic - conform cu Sfintele Evanghelii,
după cum am mai spus, însă atunci când ne raportăm personal
la ele, vrând să arătăm marea noastră dragoste pentru Domnul,
atunci nu le mai vedem numai sub aspect evanghelic, ci şi
conform experienţei noastre personale cu Hristos Dumnezeu.

Faţă de Hristosul pe care-L iubim avem o raportare
scripturală la care se asociază şi simţirea Lui euharistică, cât şi
trăirea, în unire vie şi directă cu El, în viaţa noastră
duhovnicească.

Tocmai de aceea Sfinţii imnografi nu-L văd doar pironit
pe Sfânta Cruce şi cu sfântul sânge şiroindu-I din sfintele Sale
răni, în mod naturalist, ci şi duhovniceşte, fiind plini de
dragostea Lui, pe care o trăiesc împreună cu El.

240 Triod, ed. cit.,p.611.

91

Ei văd în El pe Hristosul pe care îl iubesc şi Care le este
tot mai scump şi necesar şi pentru Care, din adoraţie sfântă,
sunt gata să moară.

Moartea Sa ne umple. Sfintele Sale răni ne izvorăsc
harul Prea Sfintei Treimi, fapt pentru care putem vorbi de o
mântuire personală.

„Lucrarea porneşte de la Dumnezeu" (lucrarea de
mântuire a noastră n.n.) - spunea Sfântul Nicolae Cabasila,
această minunată flacără plină de dragoste dumnezeiască -
„din partea noastră se adaugă bunăvoinţa.

A Lui e propriu-zis desăvârşirea, a noastră e numai
voinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem
noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem harului
şi întrucât nu «ascundem talantul» şi nu «stingem Duhul» (I
Tes. 5, 19 )" 241 .

Dar a trăi lângă Domnul Hristos sau cu El nu înseamnă
a privi în mod exterior, din afară Patimile Sale, ci a le privi în
„adâncul" lor, pentru ca, prin ele, să înţelegi dumnezeirea Sa.

Adâncul iubirii Sale, care L-a dus la răstignirea pe
Cruce, dovedeşte puterea Sa cea mare şi nu „slăbiciunea" Lui,
aşa cum sunt gata să spună cei care nu văd înălţimea umilinţei
Sale - căci „numai în smerenie, creatura cunoaşte la maximum

949

mărirea lui Dumnezeu şi se umple de ea" - şi tot aici putem
vedea înălţimea puterii Fiului lui Dumnezeu, pentru că El nu a
dorit să fie crezut puternic prin distrugeri şi cataclisme, ci prin
suportarea a toate suferinţele şi hulele cu smerenie şi cu
îndelungă răbdare.

In smerenia Sa cea prea mare S-a arătat infinita Lui
dragoste. Nu prin rău Se arată Dumnezeu, ci prin continua
lucrare şi odihnire în bine!

„Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui" 243 iar
Dumnezeu e Binele prin excelenţă.

Sfânta Cruce e o revelare a puterii prea iubitoare a
Domnului. Puterea Sa, exprimată chenotic, e în conformitate
absolută cu binele şi este, pentru prima dată în istorie, o

241 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 28-29.

242 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 150.

243

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, ediţia a IlI-a, Bucureşti, 1993, p.

49.

92

revelare absolută a puterii iubirii dumnezeieşti în maxima
noastră apropiere.

Puterea subjuga, teroriza, impacienta dar nu se
autodefinea ca iubire, ca iertare, ca umilinţă absolută.

Repetăm aici cuvântul „absolut", pentru că nu se poate
trece peste această revelare a dimensiunii Sfintei Cruci. Nu
mai există o expresie mai înaltă a acestei realităţi covârşitoare.

Aşa că, într-o astfel de interiorizare a Sfintelor Patimi nu
poţi decât să lauzi atât Sfânta Cruce, cât şi Patimile Domnului.

Sfânta Cruce e un mod de a-L concepe în mod intim pe
Domnul dar şi de a-I simţi dragostea Sa dumnezeiască, pe când
Patimile detaliază această desfăşurare a dragostei Sale pentru
noi dar şi puterea pe care El dat-o firii Sale omeneşti, ca să
suporte, să rabde îndelung toate durerile şi fărădelegile
oamenilor.

A şaptea stihiră problematizează Patimile şi învierea
Domnului în legătură cu învingerea Satanei:

„Zapisul nostru l-ai rupt, Doamne,

şi socotindu-Te între cei morţi, ai legat pe

tiranul cel de acolo, scăpând pe toţi

din legăturile morţii, cu învierea Ta; prin care

ne-am luminat, Doamne, Iubitorule de oameni,

şi grăim Ţie: Pomeneşte-ne şi pe noi,

Mântuitorule, întru împărăţia Ta" .

Zapisul, actul cu multele noastre fărădelegi şi cu păcatul
strămoşesc, 1-a rupt Domnul, 1-a anulat. Anularea s-a făcut prin
moartea Sa şi înţelegem prin ea o continuă anulare a păcatelor
noastre prin Sfânta Taină a Mărturisirii.

Domnul a fost „socotit între cei morţi", pus şi
conştientizat ca fiind mort, de către cei care L-au îngropat, dar
pogorârea Sa la Iad 1-a legat pe Satana, făcându-1 să simtă cine
e Cel care 1-a legat.

Sfântul imnograf spune, că i-a scăpat „pe toţi din
legăturile morţii" 245 dar această problemă teologică o vom
analiza puţin mai târziu.

244 Triod, ed. cit, p. 612.
245 Ibidem.

93

învierea Domnului a însemnat, pentru cei din vechime,
eliberare din Iad dar şi luminare, căci „s-au deschis ochii lor şi
L-au cunoscut" (Mt. 24, 31). Când mergeau cu El pe cale îl
vedeau, îl ascultau, dar nu-L cunoşteau, nu-I intuiau, în mod
plenar, persoana Sa.

L-au cunoscut tocmai atunci, când ochii lor sufleteşti L-
au simţit desăvârşit, când L-au văzut cu adevărat.

Discursul imnic e o prezentare atât a stării de dinainte de
crucificare, cât şi a celei de după înviere a realităţii lumii.

înainte de moartea Domnului, lumea sta sub conducerea
tiranului celui din Iad şi avea un zapis împovărător, un act de
damnare, pe care nu putea să-1 ispăşească de una singură. Era
deci sub stăpânire malefică din cauza păcatelor neiertate.

Răstignirea Domnului a rupt acest zapis, prin faptul că
iertarea este posibilă oricând, deoarece iertarea obiectivă,
posibilitatea tuturor de a fi iertaţi, este deja în vigoare.

Cei morţi erau prezenţi lângă diavoli şi de aceea erau şi
în „legături". Ei nu erau liberi, ci legaţi, sechestraţi.

Domnul vine în Iad şi îi dezleagă pe cei morţi şi, după
cum am promis, vom iniţia o discuţie mai vastă pe tema
acestui subiect. E nevoie de o cercetare mai amănunţită a
subiectului, pentru că avem indicii asupra greutăţii înţelegerii
lui.

Dar după învierea Sa urmează timpul luminării, al
înţelegerii mult mai înalte a operei răscumpărătoare a
Domnului. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi membrii Sfintei
Biserici, ulterior, vor înţelege multe subtilităţi ale pogorârii la
noi a Fiului lui Dumnezeu.

Prin pogorârea Duhului Sfânt am fost călăuziţi „la tot
adevărul" (In. 16, 13) mântuitor.

El, Cel care viază întru noi şi care e „renaştere şi înviere
duhovnicească a sufletelor moarte, care se face, în chip
duhovnicesc, în fiecare zi" 246 , ne face să înţelegem pe Hristos
Domnul şi Sfintele Sale Patimi în noi înşine, prin efortul
nostru ascetic, pentru că, fără Duhul Sfânt, Patimile Sale cele
Prea Sfinte ne rămân doar evenimente expozitive şi nu
interioare vieţii si iubirii noastre.

246 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 1 18.

94

După citirea Sfintei Evanghelii urmează Tricântarea
Sfântului Cosma, formată din 13 imne, între care sunt
intercalate, condacul, icosul şi sinaxarul zilei.

Icosul iese în evidenţă prin tulburătoarea tânguire a
Maicii celei prea îndurerate:

„Văzând Mieluşeaua, Măria,

pe Mieluşelul său tras

spre junghiere,

mergea după El zdrobită,

împreună şi cu alte femei, strigând aşa:

Unde mergi, Fiule?

Pentru ce faci această

călătorie grabnică?

Au doară este iarăşi

altă nuntă în Cana, şi acolo

Te grăbeşti acum,

ca să le faci lor vin din apă?

Oare, merge-voi cu Tine,

Fiule, sau voi aştepta mai bine?

Dă-mi cuvânt, Cuvinte,

nu mă trece, tăcând,

Cel ce m-ai păzit curată,

că Tu eşti

Fiul şi Dumnezeul meu" .

Nu există cuvinte mai străpungătoare decât ale Stăpânei
celei suferinde! Doar ea a ştiut adevărata suferinţă a Mamei-
Fecioare, ca singura Mamă-Fecioară, care a simţit adâncimea
suferinţei în această dublă ipostază.

Participiul „zdrobită" a fost ales cel mai bine de Sfântul
imnograf pentru a ilustra starea sufletească şi trupească a Prea
Curatei Maici la vederea Fiului ei suferind.

Adânca şi prea sfânta Sa iubire şi dumnezeiasca ei
sensibilitate au coborât sufletul şi trupul ei în adâncul durerii
iar cuvintele ei sunt de o sinceritate abisală.

Ea nu se întreabă, ci îl întreabă pe El despre toate.

247 Triod, ed. cit, p. 613.

95

De la El aşteaptă să afle destinaţia călătoriei Sale celei
mântuitoare.

E gata - o, prea mare sfinţenie! - să II urmeze, ca atunci,
la nunta din Cana, căci aici Vinul nu mai vine din apă, ci din
propria Sa coastă.

O altă apropiere duhovnicească. Minunea din Cana e
alăturată Răstignirii Sale. Şi acolo, cât şi aici, e vorba de
preschimbare.

Dar Prea Curata Sa Maică vrea ca El să-i vorbească.
Vrea să audă glasul Lui cel prea iubit, glasul însuşi al iubirii,
căci iubirii nu îi place să treci pe lângă ea tăcând. Exprimări
tulburătoare!

Dragostea cea mai pură a unei fiinţe faţă de Fiul lui
Dumnezeu, Care este şi propriul ei Fiu e împletită cu
presimţirea faptului că „prin sufletul (ei) va trece sabie" (Le. 2,
35).

Şi chiar şi într-o asemenea stare de zdrobire interioară
maximă, de nespusă durere, glasul ei nu este unul al
deznădejdii, ci al iubirii, pentru că Maica vrea să meargă cu
Iubirea până la capăt, căci acel „fie mie după cuvântul tău"
(Le. 1,38) s-a spus odată pentru totdeauna în inima ei.

Sinaxarul Sfintei şi Marii Zi de Vineri are dublă
pomenire: „In Sfânta şi Marea Zi de Vineri, se prăznuiesc
Sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele,
batjocorile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele,
suliţa şi, înainte de toate, Crucea şi Moartea, pe care le-a
primit de bunăvoie pentru noi" dar „se mai face încă
pomenire (şi) de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de
tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El" 249 .

în stihirile „la Tâlharul recunoscător" 250 , aflăm un alt
amănunt nescriptural, dar care aparţine mărturiei Sfintei
Tradiţii şi anume:

„Când tâlharul a strigat:
«Doamne, pomeneşte-mă!»

248 Ibidem.
249 Ibidem.
250 Ibidem.

96

Atunci Raiul încuiat
Uşile şi-a descuiat" 251 .

Şi aceasta, pentru că adevărate sunt cuvintele Domnului,
Care a spus: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în
Rai" (Le. 23, 43).

Sinaxarul descrie Patimile Domnului cu lux de
amănunte, pentru ca, spre sfârşit, să se explice, în mod
duhovniceşte, toate momentele mântuitoare importante şi care
au o legătură intimă cu greşeala Sfinţilor Protopărinţi, pe care
Hristos Domul o şterge, o absolvă.

Celelalte imne ale Tricântării anunţate sunt expozitive,
de aceea nici nu le mai dezbatem aici, ci trecem la Luminânda
zilei, care - deşi pare destul de simplă - propune o idee
dogmatică extrem de importantă: durata timpului mântuirii,
adică cât timp ne ia ca să ne mântuim.

„într-o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul
în Rai; şi pe mine luminează-mă cu lemnul Crucii,

9 c n

şi mă mântuieşte" .

Tâlharul s-a mântuit într-o zi, pentru ca să înţelegem că
timpul nu ne mântuie de unul singur, ci voinţa noastră ne
mântuie.

Timpul scurt în care s-a mântuit acesta e o exemplificare
a ceea ce poate să facă credinţa profundă a omului. Pentru că
mântuirea ţine de alegerea şi voia omului şi nu de durata
temporală.

Sfântul imnograf cere luminarea Crucii pentru mântuire,
pentru că ştie cum „crucea însăşi e o putere care produce
înviere" 25 ' dar şi faptul că „în înviere e prezentată, într-un
anumit sens, în mod etern, crucea" .

In articolul învăţătura ortodoxă despre timp, Părintele
Ştefan Buchiu arată, într-un mod clar, importanţa timpului

251 Ibidem.

252 Idem, p. 616-617.

253 Drd. Ştefan Buchiu, Crucea şi învierea lui Hristos, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983),
nr. 2, p. 224.

254 Ibidem.

97

„plin de Dumnezeu" 255 , spunând că „prin Hristos timpul îşi
împlineşte vocaţia sa de slujitor al omului spre mântuire" 256 ,
fapt comentat şi de sedelna de care ne ocupăm.

Dorim luminarea Sfintei Cruci, luminarea noastră spre
viaţa care ne-a adus-o Sfânta Cruce, pentru ca să ne mântuim
ca şi Tâlharul cel bun, adică repede. Timpul mântuirii noastre
ni-1 dorim a fi scurt, pentru că dorim Raiul cu înfocarea
dragostei pentru Domnul.

Această dragoste legată de „jertfa de viaţă" 257 adusă de
Domnului este expresia morţii martirice, în care viaţa e o
pierdere şi moartea un câştig. Dar ea poate fi şi expresia vieţii
de zi cu zi, în care murim mereu păcatului pentru a trăi cu
Hristos Domnul.

A doua stihire de la Laude arată cum „fiecare mădular al
sfântului... trup (al Domnului) a răbdat ocară pentru noi" :
„capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme;
gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele
cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot
trupul pe Cruce, şi cuie, închieturile şi coasta, suliţă" 259 , pentru
ca, mai apoi, să spună motivele mântuirii noastre din patimi şi
ale înălţării noastre duhovniceşti:

„Cel ce ai Pătimit pentru noi,

şi ne-ai mântuit pe noi

din patimi;

Care Te-ai smerit pentru noi,

prin iubirea Ta
de oameni şi ne-ai înălţat" 260 .

Faptul că putem lupta împotriva patimilor de tot felul ne
vine din învingerea şi suportarea durerii de către Domnul până
la capăt pentru noi. Şi numai datorită multei Sale iubiri, din

Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, învăţătura ortodoxă despre timp, în rev. Ortodoxia, LI
(1999), nr. 1-2, p. 64.
256 Idem, p. 71.

57 Pr. Asist. Dr. Alexandru I. Stan, Iisus Hristos, Mântuitorul - izvor de viaţă, în rev.
Ortodoxia XXXV(1983), nr. 2, p 258.
258 Triod, ed. cit, p. 617.

259 Ibidem.

260 Ibidem.

98

care cauză S-a smerit atât de mult, noi ne putem înălţa
duhovniceşte, smerindu-ne asemenea Lui.

Suferinţa ucide egoismul, iubirea de sine, iar smerenia
acceptă totul cu mulţumire şi tocmai de aceea ne înălţăm,
pentru că nu dorim noi şi când nu dorim noi, doreşte
Dumnezeu pentru noi.

Mai multe stihiri arată reacţiile întregii creaţii la moartea
Domnului. „Toată făptura văzând s-a cutremurat" 261 iar
„temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii" 262
Domnului, căci înţelepciunea vine din frica de Dumnezeu
(Isus Sirah 1, 14).

Cosmosul s-a cutremurat văzând că Dumnezeu-omul
suferă, rabdă toate aceste cutremurătoare suferinţe şi hule din
partea unor oameni orbiţi de rău, tociţi cu totul la simţuri.

Compătimirea întregii naturi e o recunoaştere a
Creatorului ei dar şi al nostru şi e un semn al raţionalităţii
creaţiei, al conformităţii ei cu voia lui Dumnezeu.

Cosmosul s-a îngrozit, s-a crispat de frică, dar odată cu
el, şi „sutaşul văzând minunea s-a înfricoşat" 263 - datorită
evidenţei de netăgăduit a puterii credinţei, a certitudinii ei -
alături de Cea Prea îndurerată, care „stând lângă Tine, a
strigat, plângând ca o Maică" 264 .

Iubirea plină de durere strigă plângând. Aceste două
verbe arată nespus de bine, atât durerea - prin strigăt - cât şi
iubirea - prin plâns. Căci nu poţi să plângi cu adevărat, dacă
nu strigi cu durere adevăratul motiv al dragostei tale, care este
iniţiatorul plânsului tău.

Făptura „s-a schimbat de frică" 265 , se spune în prima
stihiră idiomelă a stihoavnei şi tot aici şi marele adevăr: „toate
au pătimit împreună cu Tine" 266 . Căci nu poţi sta fără reacţii
puternice la nivel interior, când Cel Prea Drept este răsplătit cu
cea mai demonică nerecunoştinţa.

în a doua stihiră idiomelă, înălţarea pe lemn a
Domnului, adică pe Sfânta Cruce, s-a făcut: „ca să (se)

261 Ibidem.

262 Ibidem.

263 Ibidem.

264 Ibidem.

265 Ibidem.

266 Idem, p. 618.

99

slobozească din Iad. . . cei legaţi" , deşi cei care L-au răstignit
au intrat ei înşişi în Iad, nu ca să ia locul acelora, în mod
automat, ci pentru că au dorit să fie acolo.

Dar cutremurătoarea stihiră idiomelă, a treia, prezintă
durerea cea nespusă a Prea Curatei Fecioare, cu glasul pe care
creaţia nu 1-a putut stârni atât de personal şi de direct ca Maica
Stăpânului:

„Astăzi văzându-Te pe Tine, Cuvinte,

spânzurând pe Cruce,

Fecioara cea fără de prihană,

tânguindu-Se cu milă ca o Maică,

S-a rănit

la inimă cu amar, şi

suspinând cu durere

din adâncul sufletului,

zgâriindu-Şi obrazul,

Se chinuia; de aceea în piept

bătându-Se striga

cu jale: Vai Mie, Dumnezeiescule Fiu!

Vai Mie,

Lumina lumii!

Cum ai apus de la ochii Mei,

Mielul lui Dumnezeu?

Pentru Care ostile celor

fără de trupuri erau cuprinse de spaimă,

zicând: Cel ce eşti necuprins,

Doamne, slavă Ţie!" 268 .

Zbuciumul Prea Curatei Maici e mult mai reliefat imnic
decât scriptural, pentru că zgârierea feţei nu o găsim
prezentată în Sfintele Evanghelii, ci numai că „mulţimile care
veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se
întorceau bătându-şi pieptul" (Le. 23, 48).

267 Ibidem.

268 Ibidem.

100

Amărăciunea glasului ei arată neînchipuita ei dragoste
pentru Fiul său Cel preaiubit şi simplitatea cuvintelor rostite
arată adâncimea şi tăria acestei iubiri unice.

Rostirea lor e tot una cu adevărul iar dacă acum, datorită
netrebniciei noastre, nu mai putem intui uneori, nici măcar
puţin din acest mare adevăr, teatralitatea cu care noi rostim
aceste cuvinte ne arată nesimţirea noastră şi perversitatea cu
care ne trăim viaţa.

In prima stihiră idiomelă, Prea Curata Maică doreşte
să vadă învierea Sa din morţi, „cea de a treia zi" 269 , pentru ca
să vadă iarăşi frumuseţea Lui.

Pe Cruce, frumuseţea Lui a apus datorită multelor răni
suferite dar învierea Ii va umple faţa, întreaga Sa umanitate, de
frumuseţea slavei Sale.

învierea Sa va descoperi o şi mai mare frumuseţe a Sa,
frumuseţea venită din transfigurarea sfântului Său trup, cu
totul, de către Duhul Sfânt.

De aceea, ea nu suferă răstignirea Sa „fără dreptate". Nu
în sensul că nu o vrea, ci în sensul că nu doreşte ca El să stea
în moarte pentru totdeauna, pentru că ochii ei II vor
întotdeauna plin de frumuseţea dumnezeirii Sale.

Imnul de slavă ne oferă un alt amănunt revelator.
Pământul s-a cutremurat dorind să înghită pe cei care L-au
răstignit, dar Domnul îl opreşte, după cum, după păcatul lui
Adam, animalele pământului şi întreaga creaţie, s-au pornit
împotriva celui ce păcătuise, dar şi atunci Dumnezeu „opreşte
pornirea tuturor făpturilor şi le supune pe toate, de îndată,
acestuia (omului n.n.), ca şi mai înainte" .

Spre sfârşitul imnului apare ideea înnoirii oamenilor,
prin opera de răscumpărare a Domnului, căci „răscumpărarea
înseamnă şi reaşezarea creaţiei, în ritmul ei, potrivit intenţiei

971

originare, în permanentă deschidere spre infinit" .

Jertfa Domnului eliberează omenirea de păcat şi de
moarte dând posibilitatea tuturor ca să se îndumnezeiască, să
se sfinţească continuu.

269 Ibidem.

270 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, voi I, op. cit., p. 119.

271 Pr. Constantin Galeriu, Jertfi..., op. cit., p. 240.

101

Şi aceasta, dacă mereu suntem alţii, dacă suntem mereu
noi, mereu plini de noutatea pe care Duhul Sfânt o lucrează în
noi prin dragostea noastră de Dumnezeu şi de oameni.

Spunem că suntem mereu noi, dacă mereu renunţăm la
patimi, pentru a ne umple de harul Duhului Sfânt. Pentru că
„sfinţirea nu este o operă a lui Dumnezeu, îndreptată spre un
obiect pasiv, ci răspunde unei aspiraţii a subiectului uman" 272 .

Imnul de la Şi acum reia ideea, cum că Domnul a pătimit
după firea trupului, adică cu trupul Său şi odată cu această
idee dogmatică fundamentală se sfârşeşte şi periplul nostru
dogmatico-exegetic la Denia de Joi seara.

Urmează Rânduiala ceasurilor din Sfânta şi Marea Zi
de Vineri dimineaţa , care este creaţia imnică a Sfântului

974.

Chirii, arhiepiscopul Alexandriei .

După psalmii specifici, la Ceasul întâi avem, la Slavă,
troparul următor:

„Răstignindu-Te Tu, Hristoase,

a pierit tirania; călcatu-s-a puterea vrăjmaşului,

că nici înger, nici om, ci Tu însuţi, Doamne,

97S

ne-ai mântuit pe noi, slavă Ţie!" .

Acest sfânt tropar pune în faţa noastră imaginea
desfiinţării operei diavolului - după expresia Părintelui
Benedict Ghiuş - pentru că este „o condiţie esenţială,
desfiinţarea puterii pe care Satan a dobândit-o asupră-ne" 276 .

Răstignirea Domnului a făcut să se spulbere tirania
diavolului - care era vrăjmaşul lumii şi este - iar faptul că
Domnul însuşi 1-a învins prin întruparea Sa arată consideraţia
Lui cea prea mare faţă de noi.

Expresia: „nici înger, nici om, ci Tu însuţi" e o
caracteristică a Sfântul Chirii al Alexandriei, ca unul care a
văzut în tot Vechiul Testament prefigurări ale întrupării
Domnului.

J2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, op. cit., p. 93.

273 Triod, ed. cit, p. 619.

274 A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Alexandriei.

275 Triod, ed. cit, p. 621.

276 Arhim. Benedict Ghiuş, Taina răscumpărării..., op. cit., p. 221.

102

Şi îngerul, cât şi omul, erau fiinţe create şi ele nu-1
puteau mântui pe om. Numai Fiul lui Dumnezeu îi mântuieşte
pe oameni, căci fiind fâră păcate ridică păcatele tuturor.

In imnologia noastră ortodoxă, în evocarea
răscumpărării, diavolul este întotdeauna prezentat ca un învins,
ca o făptură zdrobită, dezarmată. El e „călcat" de puterea
Sfintei Cruci, de puterea Jertfei Domnului.

Stăpânirea lui devine o iluzie, pentru că el pierde
influenţa pe care o câştigase asupra oamenilor din cauza
neiertării păcatelor lor.

Acum, când prin mâinile Sfinţiţilor slujitori ni se iartă
păcatele oamenilor, influenţa lui e slabă, pentru că omul nu
mai e nevoit să se zbuciume fără rost, deoarece iertarea
păcatelor este iertarea iubirii, este iertarea pentru o viaţă plină
de bucurie duhovnicească.

Imnul de la Şi acum..., al Născătoarei e plin de înaltă
delicateţe duhovnicească. Prea Curata e cea „plină de har" 277 ,
dar şi cea din care a răsărit „Soarele dreptăţii", pentru că ea
este şi cer prea încăpător.

Dar nu sunt numai acestea denumirile Stăpânei noastre,
pentru că e şi raiul din care Hristos Domnul a răsărit ca Floare
a nestricăciunii dar şi Maică Preacurată, căci în sfintele sale
braţe a avut pe Dumnezeul tuturor.

Sfântul Chirii se întrece în a căuta cuvinte şi imagini
care să vorbească despre Doamna şi Stăpâna lumii. E o
caracteristică a Sfinţilor imnografi acest fapt. Li se par prea
puţine şi fade cuvintele şi imaginile prin care vor să exprime
măreţia Maicii Domnului.

Urmează trei imne, care au o problematică ce a fost
discutată până acum, prochimenul, paremia de la Sfântul
Zaharia, Sfântul Apostol şi Sfânta Evanghelie, pentru ca în
condacul, pe glasul al 8-lea, să se afirme: „deşi rabzi răstignire,
Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu" 278 .

Pentru Maica cea Preasfântă, răstignirea Fiului său nu e
o înjosire, ci o reliefare şi mai explicită a dumnezeirii Sale. Ea
II vede ca fiind Acelaşi. Pentru ea, El este atât Fiul ei cât şi
Dumnezeul ei.

277 Triod, ed. cit, p. 621.
278 Idem, p. 623.

103

Această constatare imnică trebuie evocată acelora, care
din pretenţia „superiorităţii lor intelectuale", nu pot suferi un
Dumnezeu întrupat, Care rabdă şi suferă.

In slujba Ceasului al treilea avem 7 piese imnice, cu
prezentări dogmatice cunoscute, dar nu numai.

Prea Curata Maică e numită, în imnul de la Şi acum ...,

97Q

al Născătoarei, „viţa cea adevărată" , dar nu în sensul de la
Ioan 15,1-7 - de Izvor al vieţii continue pentru creştinii
ortodocşi - ci în sensul odrăslirii, al naşterii Domnului, ca un
strugure al vieţii continue, din trupul Prea Curatei Fecioare.

Ea e viţa cea adevărată, care a odrăslit Rodul vieţii, pe
Cel ce e mereu Izvorâtor de viaţă şi e mereu aşa, nu pentru că
ea L-a născut, ci pentru că El e viaţa lumii.

El S-a născut cu trup din Prea Curata Stăpână. Dar nu
din cauză că ea L-a născut, El izvorăşte viaţă tuturor, ci pentru
că El e Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om si de aceea
dăruie tuturor viaţă.

In al patrulea tropar - tot de la pagina 626 - se arată
faptul, că Rânduiala Patimilor Sale a evidenţiat milostivirea
Sa. Căci Patimile Sale au arătat cât de mult greşim noi şi cât de
mult poate ierta Dumnezeu.

O enumerare a minunilor Sale - ca aceea din troparul al
5-lea - condamnă şi mai mult pe cei care-L îndurerau şi-L
răneau în chip şi fel. Mântuitorul îşi întreabă răstignitorii
despre motivul pentru care îl răstignesc:

„Pentru care lucru vreţi să Mă răstigniţi, iudeilor?

Pentru că am întărit pe slăbănogii voştri? Pentru că

am înviat pe morţii voştri, ca din somn? Pe aceea

ce-i curgea sânge o am tămăduit. Pe cananeianca

am miluit-o. Pentru care lucru vreţi să Mă ucideţi,

iudeilor?" 280 .

întrebări fără patimă. întrebări pline de dragoste. Ar fi
trebuit să nască în ei reverberaţii de recunoştinţă vie, un tumult
de pocăinţă, să-i facă alţi oameni.

279 Idem, p. 626.

280 Ibidem.

104

Dar glasul blând şi plin de iubire al Mielului lui
Dumnezeu nu a ajuns dincolo de peretele urii şi al invidiei,
care oprea cuvintele ca să nască lacrimi.

Trebuie să observăm, că Domnul nu îi întreabă pentru
El, ci pentru ei. Ii era milă de ei, milă de nebunia şi
învârtoşarea lor.

Tocmai de aceea, binele Lui enorm trebuia să nască în ei
un răspuns, o iniţiativă personală.

Ceasul al 6-lea are valenţe imnice unice.

în troparul de la Slavă, de pe glasul al 2-lea, găsim
precizat atât locul Sfintei Cruci, cât şi valenţe ei mistice.

„Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului,

Hristoase Dumnezeule, pe Cruce ai întins

preacuratele Tale mâini, adunând toate

neamurile cele ce grăiesc: Doamne, slavă Ţie!" 281 .

Sfânta Cruce e în centrul lumii pentru că e axul pe care
se susţine viaţa duhovnicească a întregii lumi. Ea „a lucrat" dar
lucrează şi acum mântuirea în mijlocul pământului, pentru că
pe ea s-a plinit mântuirea obiectivă a lumii dar şi în mod
personal ea îndumnezeieşte, prin faptul că lucrează în mijlocul
pământului, adică în lăuntrul sufletului fiecăruia.

Ea este cea care fortifică fiinţa noastră, o restaurează,
dar nu din exterior, ci din lăuntrul nostru, lucru pe care,
Sfântul Maxim Mărturisitorul, îl spunea - atât de clar - în
următorul text:

„Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune şi spre
moarte, e (. . .) osânda păcatului, săvârşit prin hotărâre liberă de
Adam.

Această stare nu a avut-o omul dintru început de la
Dumnezeu, ci a înfiinţat-o şi a cunoscut-o, săvârşind prin
neascultare păcatul cu voia.

Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci
Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales adică
pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, S-a făcut
pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune,

281 Idem, p. 629.

105

îmbrăcând de bună voie, prin fire, osânda mea, El, Care nu era
osândit după voia liberă.

Aceasta a fâcut-o ca să osândească păcatul şi osânda
mea din voie şi din fire, scoţând în acelaşi timp din fire
păcatul, pătimirea, stricăciunea şi moartea.

In felul acesta s-a făcut taină comună iconomia Celui ce
din iubirea de oameni, pentru mine cel căzut din neascultare,
Şi-a însuşit de bună voie, prin moarte, osânda mea, ca să mă
mântuiască, hărăzindu-mi prin această faptă înnoirea spre
nemurire" .

Domnul S-a răstignit în mijlocul pământului, pentru că
S-a răstignit pentru toţi şi pentru că, de la El, lumea s-a
reînceput.

Trăim în lumea lui Hristos, în lumea unde El este în
centru şi este centrul lumii.

Trăim în lumea pe care sfintele Sale mâini s-au întins ca
să o cuprindă, să o îmbrăţişeze cu o enormă dragoste.

Relevanţa mistică a imnului de faţă se impune de la sine,
deoarece aceia care au fost îmbrăţişaţi de către El şi care s-au
adunat întru El sunt martori ai iubirii Lui, ai realităţii veşnice a
iubirii Lui.

„Raţiunea adevărată este una cu iubirea" - căci din
iubire pentru noi a murit Dumnezeu - dar această iubire este
mereu dăruită, pentru că El este Viu. îmbrăţişarea Lui de pe
Sfânta Cruce este mereu prezentă, deoarece şi acum, cu
semnele Crucii în trup, Domnul ne adună şi ne îmbrăţişează cu
nespusă dragoste.

în troparul pe glas 8, de la pagina 629, Mântuitorul
chemă neamurile în locul iudeilor - datorită marii lor
nerecunoştinţe - pentru că „acelea Mă vor slăvi împreună cu
Tatăl şi cu Duhul" 284 .

Mărturisirea lor trinitară însă nu e legată de
recunoştinţă, ci de conformarea totală şi explicită cu
învăţătura creştină.

282 Sfanţul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească, voi. al 3-lea, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1994, p. 159-1 60.

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 17.

284

Triod, ed. cit., p. 629.

106

Aceia au fost nerecunoscători cu multele privilegii
providenţiale pe care le-au primit, pe când aceştia din urmă,
păgânii, trăind după momentul întrupării Domnului şi
cunoscând întreaga iconomie a mântuirii oamenilor, vor
mărturisi autentic dogma Sfintei Treimi.

Partea aceasta li s-a luat iudeilor, pentru că au fost
nerecunoscători, căci recunoştinţa este o mărturisire continuă a
binefacerilor primite.

Dar a-L slăvi în mod autentic pe Dumnezeu vine din
încredere şi conformare totală cu voia Lui. Numai acelea
dintre neamuri, care vor împlini în viaţa lor aceste deziderate
ale Revelaţiei dumnezeieşti, vor cunoaşte ce înseamnă a fi
iubit de Dumnezeu.

Pentru imnologia ortodoxă, iubirea dumnezeiască e
constanta fundamentală care se evidenţiază la tot pasul. Peste
tot, Dumnezeu e iubire şi milă şi e milă, pentru că iubirea II
face să fie îndelung răbdător.

Iubirea lui Dumnezeu e substanţa Sfintei Scripturi şi a
întregului ansamblu imnologico-cultual ortodox şi, dacă nu
înţelegem acest fapt, înseamnă că n-am înţeles esenţa sfintei
noastre învăţături.

Crearea lumii e lucrarea iubirii Sfintei Treimi,
întruparea Domnului e tot împreună-lucrare a iubirii
Dumnezeieştii Treimi.

Crucea Domnului e iubire. învierea Sa e tot iubire,
iubire mare. înălţarea Sa la cer, Pogorârea Sfântului Duh,
continua providenţiere a lumii şi a noastră, înfricoşata Sa
Judecată e iubire, iubire dumnezeiască.

De aceea, judecata rece şi distant catalogantă a
dumnezeieştilor dogme e o tratare ne-ortodoxă, o tratare fără
harul Duhului Sfânt, Care e Duhul iubirii şi al comuniunii.

Cu cât ne apropiem de iubirea lui Dumnezeu cu iubire
cu atât nu mai putem să fim distanţi faţă de El. El ne atrage cu
o forţă unică: pe cât ne facem ai Lui, pe atât devenim ai noştri.

Iubirea Lui ne atrage ca un magnet, pentru că iubirii Lui
nu-i poate rezista nimeni, dacă fiecare a înţeles, că El e iubirea
prin excelenţă. Iubirea trupească are multe limite şi tocmai de
aceea te câştigă iubirea lui Dumnezeu.

107

Spre exemplu, imnul următor spune: „S-a sculat cu

nor

puterea Sa" , adică fiind Dumnezeu, Domnul Hristos a înviat
din morţi cu de la Sine putere.

Dar pe lângă acest prim sens - de altfel, foarte
transparent al textului - sensul de forţă este acela, că iubirea
lui Dumnezeu nu poate fi răpusă de moarte, căci ea e cea care
dă viaţă, care umple viaţa noastră de sens veşnic fericit.

Iubirea dumnezeiască mută munţii păcatelor, ai
neştiinţei, ai răutăţii. Tocmai de aceea, ea desfiinţează
moartea, Iadul. Nu le anulează la propriu, ci le anulează pentru
cei ce sunt ai ei.

Dintr-o asemenea perspectivă e un non-sens să afirmi
(pentru gândirea neteologică): „au făcut vinovat morţii, pe
Cuvântul Cel fără de moarte" . Dar pentru că Hristos
Domnul era Dumnezeu întrupat, El a murit după umanitatea şi
nu după dumnezeirea Lui.

Sintagma „morţii lui Dumnezeu", în abordarea lui

98*7

Nietzsche , din punct de vedere obiectiv e falsă, pentru că e
imposibilă. Dar dacă afirmăm, că înţelegerea lui Dumnezeu,
credinţa în Dumnezeu, a murit în unii dintre noi - cu sensul de
a eclipsat total sau parţial - atunci o putem accepta în mod
realtiv, deşi nici în această accepţie până la capăt.

Fragmentul ultim, trecut la notele de subsol, aparţine
Slavei de dinainte de prochimen şi vrem să evidenţiem aici
interpretarea penitenţială pe care o au ultimele cuvinte rostite
de către Domnul pe Cruce.

Sfârşitul Slavei e următorul: „Iartă-le lor, Părinte,
păcatul acesta, ca să cunoască neamurile, învierea Mea cea din
morţi" 288 . însă ultimele cuvinte ale Domnului sunt puse aici
într-un context existenţial-eshatologic.

Pe Cruce, Domnul S-a rugat pentru iertarea
răstignitorilor Lui, pe când aici, răstignitorii sunt păcătoşii din
tot timpul şi locul, care trebuie să-şi aţintească mereu ochii
spre Crucea Domnului, ca să-şi dea seama, în mod foarte acut,
că ei înşişi ocupă acum locul răstignitorilor Săi de odinioară.

285 Ibidem.

286 Ibidem.

87 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.
288 Triod, ed. cit., p. 629.

108

Crucea revelează supliciul dumnezeiesc dar are o bătaie
şi mai lungă, deoarece ne forţează să vedem şi învierea Sa cea
de a treia zi. Crucea ne duce spre ziua învierii Sale.

Şi pentru ca să înţelegi învierea, trebuie să fii iertat de
păcate, care sunt tot la fel de mari şi multe ca şi ale
răstignitorilor Domnului.

Domnul Se roagă pentru iertarea celor care păcătuiesc
împotriva Lui. El îi iartă, pentru că ştie foarte bine, că fără
iertare nu există înviere din moartea păcatelor. învierea ţine de
iertare, pentru că iertarea e, în fapt, o înviere, este mereu o
înviere din morţi.

Dar iertarea Lui este şi o ocazie unică a cunoaşterii
adevărate a scopului învierii Sale. Dacă primeşti iertarea Lui,
înţelegi că nu există alt sens al vieţii decât învierea. înviere ta
este ieşirea din neorânduială, din minciună, din inexistenţa în
care te aduc păcatele.

Şi tocmai de acea trebuie să cunoaştem învierea Sa
autentică, „cea din morţi", pentru a căpăta încrederea învierii.
Această încredere este baza tăriei noastre eshatologice, simţită
la nivel intim şi tocmai de aceea este şi cea mai puternică şi
plină de reverberaţii interioare.

învierea Domnului - dezbătută în capitolul al 15-lea de
la I Corinteni - aduce numai o dovadă istorică „exterioară",
dacă vedem în credinţa noastră în învierea Domnului numai
mărturisirea, că El a înviat, cu adevărat, cândva, în istorie.

Dar a crede în învierea Lui şi, implicit, în învierea
morţilor, nu e numai o mărturisire formală ci, în primul rând,
credinţa învierii Lui şi a tuturor oamenilor prin El e o
mărturisire existenţială, o mărturisire care se naşte în noi din
iertarea Sa şi prin improprierea Sa euharistică, alături de o
rugăciune neîntreruptă faţă de El.

în slujba Ceasului al 9-lea, mărturisirea - ca evidenţă a
dumnezeirii Domnului Hristos - capătă noi valenţe în troparul
de la Slavă:

„Văzând tâlharul pe începătorul vieţii pe

Cruce spânzurând, a zis: De n-ar fi fost

Dumnezeu Cel ce S-a întrupat, Care cu

noi S-a răstignit, nu şi-ar fi ascuns

soarele razele sale, nici nu s-ar fi clătinat

109

pământul, cutremurându-se. Ci Cel

ce toate le-ai suferit, pomeneşte-mă,

Doamne, în împărăţia Ta!" 289 .

Tâlharul mărturiseşte dumnezeirea Domnului, datorită
implicaţiilor cosmice pe care le provoacă răstignirea Sa.

Trăgând concluzii duhovniceşti din eclipsarea luminii
soarelui şi din marele şi înfricoşătorul cutremur de pământcare
tocmai avusese loc, acesta mărturiseşte, pe împreună-
răstignitul cu el, ca fiind Creatorul celor văzute şi nevăzute.

Deşi „părea" vinovat şi umilit, creaţia II recunoaşte şi se
cutremură în faţa Lui. Tocmai de aceea şi el recunoaşte că
Domnul este „Cel ce toate a suferit" fără să fie vinovat cu
ceva.

Mărturisire după mărturisire.

Pentru ca omul să se trezească, mărturisirea cosmosului
şi-a făcut simţită prezenţa cu putere. întuneric şi cutremur,
pentru ca un tâlhar să vadă slava Lui şi să I Se închine.

Aşa mari cataclisme, pentru ca numai un om, doi să îşi
dea seama de ceea ce se petrece şi să mărturisească realitatea
personală a Celui răstignit.

în imnul de la Şi acum..., al Născătoarei, moartea
Domnului este o „prădare" a morţii rezultate din primul păcat
iar învierea e o „arătare" 290 , o adeverire a dumnezeirii Sale.

Moartea Sa cucereşte posesia Satanei, pe când învierea
Sa din morţi dovedeşte această cucerire. Dar imnul cere, în
cele din urmă, mijlocirile Prea Curatei Stăpâne iar propoziţiile
dogmatice anterioare nu sunt decât o narare a realităţii
intervenţiilor, a rugăciunilor Maicii Prea Curate pentru noi, pe
care le trăim zilnic în viata noastră.

5

Tocmai pentru faptul, că moartea nu mai e puternică,
suprasfmţenia Maicii Domnului se poate face foarte folositoare
şi arhiprezentă în viaţa noastră.

Imnul de faţă, defineşte - ca şi multele de acest fel -
neapăratul vieţii ortodoxe.

în imnul următor, după o trecere în revistă a unor
elemente descriptive ale răstignirii Sale, apare ideea închinării

289 Idem, p. 633-634.

290 Idem, p. 634.

110

noastre, împreună cu cei înviaţi din morţi, în această
dumnezeiască zi 291 .

Plasarea acţiunii însă nu e în trecut, ci în prezent, pentru
că aceia sunt cei „cu care ne închinăm Ţie" 292 .

E vorba, bineînţeles, de o închinare harică, căci întru
harul Prea Sfintei Treimi se închină întreaga Biserică
Ortodoxă.

Dar faptul că eu, cel de azi, mă pot închina lui
Dumnezeu împreună cu toţi Sfinţii are implicaţii dogmatice
profunde, deoarece realitatea prezenţei lor certifică nemurirea
sufletului, viaţa fericită a Raiului şi, mai ales, starea lor de
totală iubire pentru Dumnezeu.

Eu mă închin împreună cu ei, dacă trăiesc în Duhul
Sfânt. Fără harul Duhului Sfânt, eu pot doar admite că mă pot
închina sau ruga împreună cu ei, dar nu pot experia, la modul
real, acest fel de a trăi, încă de aici, de pe pământ.

Sfântul Simeon Noul Teolog a vorbit tranşant despre
acest mare adevăr al vieţii ortodoxe şi, printre altele, a spus şi
următoarele: omul duhovnicesc „din om se face înger,
petrecând cu trupul, aici, împreună cu oamenii, dar cu duhul
umblând în cer şi împărtăşind viaţa îngerilor, dilatându-se sub
înrâurirea unei bucurii negrăite în iubirea lui Dumnezeu, de
care nimeni dintre oameni nu se va putea apropia vreodată
dacă nu-şi curăţă mai înainte, prin pocăinţă şi lacrimi multe,
inima sa şi nu intră în adâncul smeritei-cugetări şi (nu)
zămisleşte pe Preasfântul Duh" .

Metanoie adâncă, plină de multă smerenie. Fără acestea
realităţile exprimate dogmatic nu pot fi explicate.

Celelalte două imne ale Ceasului al 9-lea au fost deja
discutate, deoarece sunt imne repetitive şi cu acesta se
sfârşeşte şi periplul nostru dogmatico-explicativ din Joia cea
Mare.

291 „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale Sfinţilor adormiţi s-au sculat şi ieşind
din mormânt, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora" (Mt.
27, 52-53).

292 Triod, ed. cit., p. 634.

293 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri..., voi. 1, op. cit., p. 305.

111

Concluzii:

Atributele Dumnezeirii şi slujirea învăţătorească a
Mântuitorului apar în prim-plan, alături de importanţa Jertfei
de pe Cruce, dar şi a stării de Jertfă permanentă a lui Hristos în
cer. Smerenia Sa este foarte mult ilustrată, cât şi divino-
umanitatea Sa.

Realitatea Trupului şi Sângelui Domnului în Sfânta
împărtăşanie apare ca ceva de netăgăduit, căci El este Mielul
lui Dumnezeu, Care S-a Jertfit pentru noi.

Mântuirea obiectivă este premisa mântuirii personale şi
pentru ca noi să ne mântuim, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să
moară. Chenoza Sa a arătat infinita Lui dragoste pentru noi, iar
plânsul Prea Curatei Maici e glasul iubirii celei mai
desăvârşite.

întreaga natură pătimeşte împreună cu Creatorul său,
Care e Răstignit pe Cruce, iar Sfânta Cruce este centrul lumii:
centrul din care iradiază viaţa dumnezeiască.

Crucea este un drum spre ziua învierii, iar tâlharul de pe
cruce moşteneşte Raiul, din cauză că se recunoaşte a fi
păcătos.

în definitiv, această zi este expresia iubirii lui
Dumnezeu faţă de oameni, care merge până la moartea pe
Cruce.

112

5. Sfânta şi Marea zi de Vineri

încă de la Vecernie, imologia acestei dumnezeieşti zile e
o imnologie a durerii şi a suferinţei celei mai mari şi mai
desăvârşite.

Niciodată nu am ştiut să vorbesc deplin despre moartea
Domnului şi nici nu cred că o să pot să fac aceasta vreodată.

Dar când a fost vorba de Sfânta Sa Răstignire - datorită
puhoiului de sentimente din inimă - am vorbit mai mult despre
dragostea Lui - căci asta mă linişteşte cu totul - decât despre
moartea Lui.

Moartea Sa este iubirea Lui pentru noi şi asta mă
linişteşte. Pentru că niciodată nu L-am văzut pe Domnul ca
murind „pur şi simplu", ci întotdeauna L-am văzut murind
pentru noi.

De aceea, înţelegerea imnologiei aferente acestei zile ne
este apropiată foarte mult, deoarece, în prim plan - după cum
am mai spus - e iubirea Lui pentru oameni.

Prima stihiră, subliniază dimensiunea cosmică a
răstignirii Domnului:

„Toate au pătimit împreună cu Tine,
Cel ce ai zidit toate..." 294 .

Pentru că în viziunea Sfinţilor imnografi, suferinţa
supremă înspăimântă prin curăţia şi suportarea unică a
Cuvântului lui Dumnezeu întrupat.

Cosmosul, „toată făptura, s-a schimbat de frică" 295 , de o
frică a „înţelegerii".

Tocmai de aceea se poate vorbi şi de împreună-pătimire,
deşi e foarte tainică, foarte specială această realitate.

întreaga zidire a lui Dumnezeu s-a „schimbat la faţă" de
frică, dar văzând că El Se supune, s-a supus şi ea, pătimind,
suferind, împreună cu Ziditorul ei.

294 Triod, ed. cit, p. 638.
295 Ibidem.

113

într-o înţelegere profundă a realităţii ontologice a
umanităţii, omul decăzut a fost mărturisit ca unul, care
„alăturatu-s-a dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor"
(Ps. 48, 12,21).

Aici acest lucru este foarte observabil, deoarece zidirea
neraţională a fost mult mai sensibilă şi mai receptivă la
dumnezeieştile Sale Patimi, decât oamenii înşişi, care I le-au
provocat.

Invectivele Sfinţilor imnografi la adresa răstignitorilor
Domnului trebuie privite prin această prismă: oamenii au fost
mai nesimţitori si mai răi cu Domnul decât firea neratională.

5 3 3

Pentru ei, aceştia sunt „poporul cel nelegiuit şi
nedrept" 296 , oameni „fără de lege" 297 , „călcători de lege 298 ",
„popor nerecunoscător" 299 , deoarece s-au arătat a fi ne-oameni,
mai răi decât oricine.

In stihira glas 2, care urmează, se spune:

„Făcătorul lumii S-a dat în mâinile

celor fără de lege şi S-a înălţat pe

lemn Iubitorul de oameni, ca să

scoată din iad pe cei legaţi" 300 .

Să îi scoată pe cei care erau legaţi peste puterea şi voinţa
lor.

Se accentuează moartea din voia liberă a Domnului. El a
dorit ca să Se răstignească pentru noi!

De aceea S-a şi dat în mâinile păcătoşilor. El a murit
pentru noi şi „a schimbat astfel conţinutul morţii, făcând-o
dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de
Dumnezeu, şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-
o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii" 301 .

Dar Părintele Dumitru merge şi mai departe: „...această
moarte a Lui este cauza de temelie a iertării noastre.

El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său
şi de aceea moare pentru toţi sau înnoieşte în fundamentul ei

296 Ibidem.

297 Ibidem.

298 Idem, p. 639

299 Ibidem.

300 Idem, p. 638.

301 Părintele Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor..., voi. II, op. cit., p. 142.

114

firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să
ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea
lui Hristos, Care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele
tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui în viaţă, învierea
virtuală a tuturor" .

Valoarea, eficienţa soteriologică a Jertfei Domnului este
infinită şi permanentă. Tocmai de aceea, ea rupe toate
legăturile Iadului. Iadul e dezarmat, deoarece se vede
neputincios în faţa Jertfei de pe Cruce, deoarece pe Cruce e
Mielul lui Dumnezeu, Care absolvă păcatele oamenilor.

Jertfa Sa e o înălţare pe Lemnul prea sfânt dar şi o
aducere de Sine a Fiului, conformă cu voinţa iubitoare a
Tatălui, care este şi a Fiului, deoarece se produce „dintr-o
desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu" 303 .

Dar pentru că Cel ce Se aduce Jertfă fără de prihană,
este „Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui
Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte, ca răspuns, toată
iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl Său, pe seama
umanităţii Sale, prin care Se aduce Jertfă şi a umanităţii tuturor
pentru care Se aduce" 304 .

Deşi primele 4 stihiri au fost discutate anterior, reluarea
lor, din perspectiva sensului Jertfei Domnului, ni s-a părut
relevantă, pentru că nuanţarea continuă a imnologiei noastre
trebuie să fie scopul vieţii teologilor ortodocşi.

Avem nevoie, în mod continuu, de aprofundări ale
imnologiei ortodoxe, pentru că, la fiecare slujbă, noi cântăm
aprofundând înţelegerea lor şi impropriindu-ne aceste
înţelegeri teologice.

Celelalte trei stihiri de dinainte de vohodul cu Sfânta
Evanghelie ilustrează puterea iubirii Sale în comparaţie cu
chinurile suportate.

TAC

Chinurile Lui sunt „fără dreptate" . Iertarea Lui întrece
răutatea lor, pentru că El doreşte ca ei să se mântuiască întru
El.

Deşi, ca Stăpân al făpturii, putea să-i nimicească imediat
- după o gândire trupească, setoasă de răzbunare - Domnul

302 Idem, p. 143.

303 Idem, p. 151.

304 Idem, p. 151-152.

305 Triod, ed. cit., p. 639.

115

smereniei îi iartă imediat şi, mai mult decât atât, Se roagă
Tatălui pentru ei, pentru păcatul neştiinţei lor.

Oricărei pătimiri a Domnului, Sfântul imnograf îi alătură
o facere de bine a lui Dumnezeu fată de oameni. Alăturările
sunt tulburătoare şi zdrobesc inimile ascultătorilor. Acest stil al
interferenţei planurilor e foarte convingător şi propedeutic.

Rănile suportate de Domnul sunt „în locul
tămăduirilor" 306 , deoarece i s-a răspuns celei mai mari iubiri cu
o imensă ură depersonalizantă.

Alăturările care privesc planul divin, vizează crearea
lumii, plouarea manei în pustie, răscumpărarea oamenilor prin
opera Domnului, minunile Sale, dar şi necunoaşterea fiinţei
dumnezeieşti, atotştiinţa dumnezeiască, atotputernicia
dumnezeiască şi Judecata de apoi.

Aceste teme nu sunt căutate în mod expres de Sfinţii
imnografi, ci ele sunt cerute, în compoziţia imnografică, de o
alăturare pe potrivă, de un contraargument adus Pătimirilor
Sale.

Odată cu stihirile podobnice ale stihoavnei, încep
elementele care descriu îngroparea Domnului.

Se merge de la Pătimiri la punerea în mormânt, pentru
că imnologia Triodului nu pune accentul pe Cruce, ca punct
ultim, ci vede în ea numai o etapă a drumului spre învierea Sa
din morţi.

Contemplarea în sine a morţii Domnului, ruptă de
învierea Sa din morţi, e străină sensibilităţii ortodoxe, deoarece
Domnul nu a murit, pentru ca să ne arate că poate muri, ci
pentru ca să ne dea puterea învierii întru El.

Din acest motiv, Părintele Profesor Dumitru Popescu
putea scrie, împotriva celor ce atacă, în mod nedrept, „definiţia
Calcedonului", cum că: „hristologia răsăriteană (...) poate
ţine împreună, dincolo de orice oscilaţii apusene, hristologia
de sus şi hristologia de jos, în faptul că Dumnezeu S-a făcut
om, pentru ca omul să se îndumnezeiască, adică în legătura

■J A "7

internă dintre răscumpărare şi persoana lui Hristos" .

Pentru că Hristos Domnul a venit să restaureze firea
umană prin moartea şi învierea Sa, imnologia ortodoxă a văzut

306 Ibidem.

307 Părintele Dumitru Popescu, Ortodoxie şi Contemporaneitate, Ed. Diogene,
Bucureşti, 1996, p. 47.

116

moartea Domnului ca pe o biruinţă desăvârşită asupra morţii,
a păcatului şi a diavolului, dar proiectată în ambianţa învierii
Sale şi a bucuriei dumnezeieşti.

Astfel, îngroparea Sa nu ascunde trupul Domnului în
mormânt, pentru a fi uitat desăvârşit, ci ea dezbate realitatea
trupului Său dar, mai ales, nestricăciunea trupului
dumnezeiesc, conform cu versurile stihirii următoare:

„Când Te-ai pogorât de pe lemn, mort,

cel din Arimateea pe Tine, viaţa tuturor,

cu smirnă şi cu giulgiu Te-a înfăşurat,

Hristoase, şi cu dragoste s-a îndemnat

a săruta, cu inima şi cu buzele, trupul

Tău cel nestricat. Insă fiind cuprins de

frică, se bucura strigând către Tine:

Slavă smereniei Tale, Iubitorule de oameni!" 308 .

Trupul Domnului n-a suferit stricăciune, deoarece -
după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin - „trupul Domnului
...s-a îmbogăţit cu activităţile dumnezeieşti, în virtutea unirii
prea curate cu Cuvântul, adică după ipostasă, fără să sufere
vreo pierdere însuşirile cele fireşti" 309 .

Acest fapt este încă un argument al existenţei unirii
ipostatice în persoana Domnului Hristos. Dacă firea Sa umană
n-ar fi fost unită şi după moarte cu dumnezeirea Sa ar fi fost
vorba de un trup firesc. Dar în cazul Lui, sfântul Său
trup,rămâne în afara putreziciunii, pentru a arăta viitorul
omenirii prin învierea cea de apoi 310 .

In a doua stihiră a stihoavnei avem o imagine
revelatoare a Iadului. Ni se prezintă un Iad călcat în picioare
de către puterea dumnezeirii Domnului Iisus Hristos.

Această stihiră şi cea pe care am analizat-o anterior,
încep să vorbească de ipostaza împărătească a vieţii
Mântuitorului lumii.

Tocmai de aceea, creionarea persoanei Sale nu se mai
face în termenii chenozei, ci ai preamăririi umanităţii Sale.

308 Triod, ed. cit., p. 642.

309 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 133.

310 Cf. I Cor. 15, 19: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor
adormiţi".

117

în planul de sus - în planul istoriei - e prezentată
îngroparea umilă a trupului Său, dar în planul eternităţii
Iadului vigoarea şi puterea duhovnicească a sfântului Său
suflet, unit cu dumnezeirea Sa, e arătată prin nimicirea forţei
Satanei:

„Iadul cel cu totul de râs văzându-Te s-a

îngrozit, zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile

s-au zdrobit, mormintele s-au deschis, morţii

au înviat" 311 .

In comparaţie cu o problematizare literară, imaginea
Iadului în Ortodoxie pune accentul pe faptul prezenţei lui
Hristos în Iad şi nu pe „metamorfozarea" Iadului.

Iadul păleşte în faţa razelor dumnezeirii Sale, deoarece
„transparenţa Duhul Sfânt este nespusul cel mai uimitor" 312 al
acestei imersiuni vizuale.

Iadul devine ceva de râs, deoarece s-a speriat de măreţia
Sa, dând drumul morţilor ca să învie.

Insă tot în această stihiră, numai Adam e desemnat ca
cel care se bucură, făcând să se înţeleagă de fapt, că numai cei
Drepţi au înviat.

Intrăm aici pe un teren minat, deoarece rezolvarea
problemei a fost privită din mai multe unghiuri.

O primă direcţie, porneşte de la I Petru.

La I Petru 3, 18-19, se spune, că Domnul, „omorât fiind
cu trupul, dar viu făcut cu duhul. . . S-a coborât (cu sufletul Său
la Iad - n.n.) şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare"
şi aceasta s-a făcut, „ca să fie judecaţi oamenii, după trup, dar
să vieze, după Dumnezeu cu duhul" (I Petru 4, 6) şi, în
concluzie, s-a stipulat ideea mântuirii tuturor celor din Iad.

Sfântul Ioan Damaschin dedică capitolul al 29-lea, din
cartea a 3-a a Dogmaticii sale, pogorârii la Iad a Domnului şi
în acesta el susţine, la o primă vedere, „mântuirea tuturor celor
din Iad":

"Triod, ed. cit, p. 642.

Jean Corbon, L 'Esprit Saint dans la Liturgie Byzantine, en Proche Orient Chretien,
Tome 48, Fasc. 1-2, Jerusalem, 1998, p. 44.

118

„Sufletul îndumnezeit se pogoară în Iad, ca după cum
celor de pe pământ a răsărit Soarele dreptăţii, tot astfel să
strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în
întuneric şi în umbra morţii; ca după cum a binevestit pacea
celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi,
şi celor ce au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar
celor care n-au crezut mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor
in Iad. Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cereşti,
celor pământeşti şi celor dedesubt. Şi astfel a slobozit pe cei
legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi, deschizându-ne

■J 1 o

calea către înviere" .

Ideea de la care pleacă această abordare teologică e
aceea de a se da „şanse egale" celor din Iad cu cei care au auzit
cuvintele Sale pe pământ. Aceia nu le-au putut auzi şi
ipostatic, mai înainte ca să moară trupeşte, de aceea „se
cuvenea" ca şi ei să consimtă sau nu cu cele propovăduite de
către El.

Părintele Ioan Bria e de partea acestei direcţii, fapt
pentru care scrie următoarele: „Iisus, cu sufletul îndumnezeit,
a coborât la Iad pentru a arăta că lumina Sa acoperă şi pe cei
ce şedeau în întunericul şi în umbra morţii, şi pentru a elibera
pe cei robiţi. Iisus Hristos, Care acceptă voluntar moartea pe
cruce îşi asumă până la capăt realitatea umană în aspectele ei
cele mai negative şi însăşi confruntarea cu diavolul acolo unde
acesta şi-a făcut sălaşul şi şi-a întins stăpânirea, adică în
împărăţia morţii. El coboară ca un împărat şi anunţă victoria
veşnică asupra morţii şi a Satanei, nu numai pentru cei
«drepţi», ci pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi" 314 .

Dar direcţia aceasta (forţat întemeiată pe citatele
scripturale prezentate de mărturia Sfântului Ioan Damaschin -
pe care o vom explica mult mai propriu - şi pe baza altor
mărturii post-apostolice din scrierile Sfântului Ignatie Teoforul
şi ale Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, peste care vom
trece), stă în contradicţie cu câteva aspecte ale învăţăturii
despre îndreptare din punct de vedere ortodox.

Mizându-se pe „reconvertirea" Iadului la vederea
Mântuitorului Hristos, se uită faptul, că păgânii şi evreii se

13 Sf Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 146.

Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Iisus Hristos - Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia, rev.
Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 2, p. 38.

119

puteau mântui - primii, îndeplinind legea morală naturală iar
ultimii, împlinind cerinţele Revelaţiei supranaturale, potrivit
cu Romani 2,12 315 - dar şi de faptul, că pocăinţa e doar în
timpul vieţii şi nu după moarte.

Făcând din Iad, din împărăţia răului, o „lume" unde se
poate propovădui binele mântuitor - aidoma lui Dante 316 în
Divina Comedie sau Goethe în Faust sau aidoma
„Iadului" catolic, care este desfiinţat de „purgatoriu", pentru
cei care-şi permit „graţierile" papale - această direcţie de
interpretare sugerează ideea, că şi Iadul lui Satana e tot atât de
bun pentru propovăduirea mântuirii, fapt pentru care s-ar dori
şi astăzi o „eclipsare" a valorii faptelor şi a credinţei, ca şi
necredincioşii să fie socotiţi „credincioşi" post-mortem.

Este evidentă ieşirea în afara graniţelor gândirii
ortodoxe, printr-un „umanitarism" deplasat, susţinut însă pe
realitatea pogorârii la Iad a lui Hristos, cu sufletul Său
îndumnezeit.

Sfântul Ioan Damaschin, în capitolul prezentat integral
mai sus, arată că Mântuitorul Hristos S-a pogorât cu sufletul
Său îndumnezeit la Iad - conform cu Isaia 9, l 320 - ca să
strălucească lumina dumnezeirii Sale şi celor din Iad, dar asta
nu înseamnă că a venit să-i facă şi pe „necredincioşi" fii ai
Raiului, ci doar să ridice din Iad, pe cei care au murit crezând
în El şiîl aşteptau să vină, pentru că, celorlalţi, „celor care n-au
crezut, (le este pregătită n.n.) mustrarea necredinţei, tot astfel
şi celor din Iad" 321 .

Când Sfântul Ioan afirmă, că Domnul „a slobozit pe cei
legaţi din veci" , raportarea la Filipeni 2, 10 trebuie
înţeleasă în sensul, că vor îngenunchea în faţa Domnului toţi

315 „Câţi, deci, fără Lege, au păcătuit, fără Lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în Lege,
prin Lege vor fi judecaţi".

316 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri.

317 Găsiţi textul ei, în limba italiană, în mod integral, aici:
http://www.liberliber.it/biblioteca/a/alighieri/la_divina_commedia/htm l/indice. htm.

318 A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe.

319 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Faust.

320 „Poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare şi voi, cei ce locuiţi în latura
umbrei morţii, lumină va străluci peste voi".

321 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p.146.

322 Ibidem.

323 „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt".

120

cei care vor vrea să îngenuncheze şi nu că vor îngenunchea
forţat toate făpturile create de Dumnezeu.

Satana şi necredincioşii vor îngenunchea, în sensul că
vor fi învinşi şi umiliţi de către iubirea şi puterea lui
Dumnezeu şi nu în sensul, că vor dori să îngenuncheze,
adorându-L şi supunându-I-se Lui.

A doua direcţie - de fapt şi cea ortodoxă - este susţinută
de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la Matei, unde
părerea teologică, cum că „toţi cei din Iad au fost mântuiţi" e
caracterizată de acesta drept: „învăţătură băbească şi basm
iudaic" 324 .

„Dacă prin pogorârea Lui la Iad" - spune Sfântul Ioan -
„ar fi slobozit pe toţi păcătoşii de dinainte de venirea Lui,
pentru ce atunci spune Domnul: «Mai uşor va fi pământului
Sodomei şi Gomorei»" 325 , pentru ca, mai apoi, să conchidă:
„Era cu putinţă să se mântuiască şi atunci, chiar dacă n-au
mărturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea aceasta, ci
să nu slujească idolilor şi să cunoască pe adevăratul
Dumnezeu" 326 .

De partea Sfântului Ioan Gură de Aur va fi şi Sfântul
Simeon Noul Teolog, care în prima sa Cuvântare morală va
scrie: „coborând în Iad, Hristos a eliberat din legăturile veşnice
sufletele Sfinţilor ţinuţi acolo şi le-a înviat, aşezându-le în loc
de odihnă şi de lumină neînserată, dar trupurile lor încă nu, ci
le-a lăsat în morminte până la învierea de obşte" 327 .

Din acest motiv, icoana pogorârii la Iad a Domnului -
adevărata icoană ortodoxă a învierii Sale - îi arată pe Drepţii
Vechiului Testament, în frunte cu Protopărinţii Adam şi Eva,
ca pe cei scoşi din mormintele lor de către mâinile iubirii de
oameni a lui Dumnezeu, scoşi de la moarte la viaţă şi de la
întristare la bucurie neîncetată.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae subscrie învăţăturii
dreptmăritoare a Sântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Ioan

324 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, col. PSB, voi. al 23-lea, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1994, p. 448.

325 Idem, p. 447.

326 Ibidem.

27 Filocalia românească, voi. al 6-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale,
trad., intr. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Seria Religie", coord. de Pr. Vasile
Răducă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 128.

121

Damaschin - dacă e înţeleasă în mod autentic - şi a Sfântului
Simeon Noul Teolog, scriind următoarele:

„Lui Iisus I se atribuie coborârea la Iad şi din motivul că
El a scos din Iad sufletele celor ce au murit cu credinţă în El,
dar erau ţinute totuşi în solidaritatea sufletelor condamnate, în
virtutea faptului că legea morţii, ca trecere spre Iad, nu fusese
sfărâmată.

Iisus nu le-a scos printr-o acţiune pur exterioară, pentru
că credinţa în care au murit le dădea certitudinea mângâietoare
că vor scăpa şi o putere de înălţare spirituală, care singură s-a
pus în lucrare când a apărut Iisus în faţa lor.

Totuşi, scăparea lor nu se putea realiza până nu Se arăta
Mântuitorul în strălucirea Lui biruitoare, vestind prin aceasta
că legea pedepsei universale a fost înlăturată.

Iisus, ca Mântuitorul tuturor oamenilor care au crezut
sau vor crede în El, trebuie să Se ducă să vestească şi celor din
Iad care au murit întru credinţă că sunt mântuiţi, să le ducă
rodul mântuirii Sale" 328 .

Aşa că raportarea mântuirii la toţi cei din Iad, prin
pogorârea Mântuitorului la Iad, este tot atât de falsă, ca şi
apocatastaza origenistă, deoarece micşorează, în mod
neadevărat, dreptatea dumnezeiască pentru a vorbi despre
„îngăduinţă" inexistentă.

In a treia stihiră a stihoavnei avem o altă privire duală a
realităţii morţii şi îngropării Mântuitorului Hristos, deoarece,
pe când trupul Său ni se prezintă ca fiind „închis în groapă" 329 ,
despre firea dumnezeirii Sale ni se mărturiseşte că este de
„necuprins" şi „nemărginită".

Insistându-se pe inseparabilitatea dintre trupul mort al
Domnului şi sufletul Său unit cu dumnezeirea, Sfântul
imnograf ne prezintă, de fapt, realitatea întrupării Domnului
Hristos, deoarece „Hristos... nu posedă un ipostas omenesc,
care să fie, precum al nostru, particularizat şi distinct în raport

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, op. cit., p.
337. în voi al II-lea din Dogmatica sa, el afirmă: „El învinge iadul cu sufletul Său
omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din această cauză El este primul suflet care nu poate
fi ţinut în iad, ci scapă de el, şi prin iradierea puterii Lui dumnezeieşti eliberează din iad
şi sufletele celor ce au crezut mai înainte în făgăduinţele despre venirea Lui, ale celor ce
au contemplat în Logosul vestit în Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup", p.
112-113.
329 Triod, ed. cit, p. 643.

122

cu toate fiinţele din aceeaşi specie sau din specii diferite, ci
ipostasul Cuvântului, (este) comun şi inseparabil atât faţă de

ion

firea Sa (umană) cât şi faţă de firea Sa (divină)" .

Pentru că „omenitatea lui Hristos nu posedă ipostas

ii 1

propriu" , trupul Domnului, cât a stat în mormânt, nu a fost
separat de sufletul Său unit cu dumnezeirea.

De aceea nu putem vorbi de o alterare a prea curatului
Său trup şi nici de o părăsire a Lui de dumnezeire, deoarece
am vorbi de un nestorianism clar evidenţiat.

Deşi cu trupul este mărginit la groapa în care fusese pus,
firea Sa dumnzeiască nu este cuprinsă de nimeni şi de nimic şi
prin aceasta „deşartă", scoate „toate împărăţiile Iadului" 332 .

Urmând ideii prezentate mai sus, cum că numai Drepţii
au fost izbăviţi din Iad, prin venirea Domnului acolo,
„împărăţiile Iadului" sunt Drepţii, care şi-au stăpânit trupurile
prin virtuţi şi care au trebuit să stea acolo după moarte, pentru
că nu venise Domnul să înfiinţeze „ordinea eternităţii fericite a
sufletului, adică Raiul" 33 şi nu pentru că meritau locul
osândei.

Ei erau „împăraţii" şi nu „robii" Iadului. Venind în Iad
la aceştia, Domnul Hristos „experiază puterea ce I Se dă de
Dumnezeu (şi de Sine însuşi ca Dumnezeu), înviindu-L (Fapte
2, 31)" dar, în acelaşi timp, face din Iad un „loc de experienţă
a puterii lui Dumnezeu" .

El vine în Iad ca un împărat la „împăraţii" Vechiului
Testament, la Drepţii care crezuseră în El şi care aşteptau, cu
mare ardoare, venirea Lui în trup.

El Se coboară în Iad nu ca să suporte chinurile Iadului,
ci - după cum spunea Părintele Preofesor Dumitru Stăniloae -

T 1 C

„pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor" ,
deoarece „învierea, ca fapt în adâncime şi în spirit, s-a petrecut

John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1997, p. 79.
331 Ibidem.

333

334

335

Triod, ed. cit, p. 643.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ... , op. cit., p. 336.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor ... , op. cit., p. 143.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos..., op. cit., p. 333.

123

exact în timpul morţii" 336 , fapt pentru care, „această înviere cu
trupul Său s-ar fi putut înfăptui îndată după moarte" 337 .

El a „încuiat cămările morţii" 338 , spune stihira de care ne
ocupăm. Moartea nu mai ţine pe cei credincioşi cu de-a sila, ci
ei trec „de la moarte la viaţă (In 5, 24).

Tocmai de aceea, „ai învrednicit şi această Sâmbătă
binecuvântării dumnezeieşti şi slavei şi luminii Tale" 339 , pentru
că Domnul a desfiinţat moartea şi a biruit Iadul prin coborârea
Sa la Iad şi prin învierea Sa dintre cei morţi.

Ultima stihiră a stihoavnei scoate în evidenţă smerenia
Domnului. Puterile cereşti, văzând clevetirea Lui, „s-au
spăimântat" 340 de a Sa îndelungă răbdare, însă văzând că toate
acestea le-a răbdat pentru mântuirea noastră, ele s-au bucurat
slăvindu-L pe Dumnezeu.

E demn de remarcat faptul, că imnologia noastră
ortodoxă foloseşte pentru caracterizarea stării Puterilor Cereşti,
vizavi de Patimile Domnului, numai forma verbală: „s-au
spăimântat".

Cuviinţa acestei forme lingvistice însă, e cea mai proprie
pentru a desemna starea de a fi a acestora, deoarece „spaima"
lor are în vedere, în primul rând, măreţia Cuvântului întrupat şi
nu nebunia oamenilor, care nu-şi cunosc/recunosc Stăpânul.

Stihira glas 5, de la Slavă... Şi acum...Q un imn al Prea
Curatei Maici, care asistă la îngroparea Fiului şi a
Dumnezeului ei.

In acesta, Sfinţii Iosif şi Nicodim, nu ştiu cum să
îngroape mai bine pe Dumnezeul lor, fapt pentru care II întrebă
pe Domnul:

„Cum Te voi îngropa Dumnezeul meu?

Sau cum Te voi înfăşură cu giulgiuri?

Sau cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău

cel nestricat? Sau cu ce cântări voi cânta

ducerii Tale de aici, îndurate?" 341 .

Ibidem.

336

337 Ibidem.

' 38 Triod, ed. cit.,p. 643.

339 Ibidem.

340 Ibidem.

341 Ibidem.

124

Este evidentă adoraţia lor dar şi sentimentul că ei
participă la înmormântarea Lui. Deşi îl văd şi în dimensiunea
Sa dumnezeiască, totuşi sunt nevoiţi să accepte faptul, că îl
îngroapă pe Cel „gol" şi că trebuie să-L îngroape ca pe un
Dumnezeu.

Aceste imne - deşi, poate, nu ne aşteptam - scot în
evidenţă foarte mult divino-umanitatea Mântuitorului Hristos.

Pe de o parte, El este Cel îngropat iar, pe de altă parte,
„Hristos putrejunii S-a arătat străin" , deoarece El era şi
Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

După cele două tropare ultime - „Iosif cel cu bun
chip..." şi „Mironosiţele femei...", din care am citat mai sus -
în planul imnografic avem slujba Pavecerniţei iar în cadrul ei
canonul „lui Simeon Logofătul" 343 , pe care putem să-1
denumim: un preambul al Prohodului.

De fapt, în însemnarea de deasupra canonului, acesta e
denumit şi: „Canonul pentru Răstignirea Domnului şi
plângerea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu" 344 .

Acest „Simion Logofătul" - aşa cum e numit în Triodul
românesc - este, în realitate, Sfântul Simeon Metafrastul -
potrivit cercetării întreprinse de ieromonahul Makarios
Simonopetritul 345 - iar canonul său e format din 42 de imne,
după tiparul clasic de nouă cântări.

Cuprinsul canonului e un plâns şi o rugăciune continuă a
Prea Curatei Maici. El e o zugrăvire a sfintelor şi
dumnezeieştilor ei simţăminte şi suferinţe sufleteşti şi trupeşti.
E tot ce poate fi mai frumos şi mai desăvârşit, într-o inimă de
Mamă Fecioară, care a născut pe Fiul lui Dumnezeu.

Derularea evenimentelor începe cu prezentarea Fiului ei
pe Cruce şi cu exprimarea suferinţei ei copleşitoare la vederea
Lui.

342 Ibidem.

343 Ibidem.

344 Ibidem.

345 Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., op. cit., Introducere 0.1.,
nota 94, p. 401.

Citându-1 pe Karabinov, ieromonahul Makarios scrie în această notă citată supra, că sunt
„două canoane ale tânguirii Maicii Domnului (dar) care nu mai există decât în
manuscrisele slave". Existenţa canonului în textul românesc infirmă acest enunţ.

125

în discursul Maicii, El este Cel care tace, Cel care nu
„dă cuvânt" 346 . Pentru că El e „bucuria şi... veselia" 347 lumii,
Prea Sfinţia sa suferă „zdrobită de durere" 348 , deoarece nimeni
nu-L poate înlocui în inima sa.

Aceste lucruri sunt prezentate de cântarea întâia, pentru
că a treia cântare a canonului e o rememorare a naşterii
Domnului de către Prea Curata Sa Maică, o aducere aminte a
ei, care se sfârşeşte prin cântarea-exclamaţie:

„Iată, Lumina mea cea dulce,

nădejdea şi viaţa mea cea bună,

Dumnezeul meu a apus pe cruce. . ." 349 .

Rememorarea sa însă are conotaţii dogmatice, deoarece
Cel răstignit pe cruce, e Cel născut dintr-însa, fără de păcat iar
ea este cea care garantează, că Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a
răstignit pe cruce pentru noi.

Fără Maica Domnului, Fiul lui Dumnezeu nu-şi poate
explica asumarea, la nivel ipostatic, a umanităţii Sale iar
Sfântul Simeon a ştiut aceasta foarte bine.

Tocmai de aceea, a pus-o pe Maica Sa ca să vorbească
despre El, pentru a face credibile tuturor - încă o dată -
întruparea şi răstignirea Domnului.

în a patra cântare, El e „Soarele cel neapus" 350 - din
cauza dumnezeirii Sale - dar, în acelaşi timp, este şi Cel al
cărui trup, Sfântul Iosif din Arimateea îl primeşte, „rănit şi fără
slăvire" 351 de la Pilat.

Prezentarea, deşi succintă, e o concentrare de sentimente
evlavioase, dumnezeieşti.

în a 5-a cântare, Sfinţii Iosif şi Nicodim iau prea curatul
trup al Domnului şi cu adoraţie multă îl sărută, suspinând şi
oftând, pe când Maica cea prea iubitoare îl pune pe genunchi,
„rugându-L cu lacrimi şi sărutându-L cu amar" 352 .

346 Triod, ed. cit., p. 644.

347 Ibidem.

348 Ibidem.

349 Ibidem.

350 Ibidem.

351 Ibidem.

352 Ibidem.

126

Deşi vorbesc despre un mort, I se roagă ca Fiului lui
Dumnezeu, pentru că moartea Lui nu le-a putut distruge
credinţa în dumnezeirea Lui.

Cea care, până acum, îl avea pe El ca pe „o nădejde şi o

T CI

viaţă... întru lumina ochilor" , acum e plină de „dureri şi
necazuri şi suspine" 354 , deoarece Hristos era, „umilinţa divină
întrupată, Acela în Care Dumnezeu Şi-a revelat odată pentru

T CC

totdeauna, slava Lui ca umilinţă şi umilinţa Lui ca slavă" .

In a 6-a cântare, Prea Curata Maică ar fi vrut să moară
împreună cu Fiul Ei, pentru că:

„. . .nu pot răbda să Te văd
mort fără suflare" 356 .

Iubirea ei ar fi vrut să meargă după El şi în moarte, după
cum fusese în întreaga viaţă, pentru că ea „este cea dintâi care
împlinise voia Părintelui ceresc, transmisă prin Arhanghel,
când a spus: «Iată Roaba Domnului» şi: «Fie Mie după
cuvântul tău» (Le. 1, 38)" 357 .

Ea nu „nădăjduia" să-L vadă mort pe cruce. Tocmai de
aceea: „mă mir şi plâng" 358 .

Moartea Sa este un apus pentru ea: „că ai apus, Fiul
Meu, de la ochii mei" 359 , deşi dumnezeiescul Lui trup se afla
chiar în braţele ei.

Nevoia ei intimă, ca El să fie viu, este, de fapt, leit-
motivul canonului, cât şi al Prohodului Domnului, de care ne
vom ocupa în capitolul următor.

Condacul pe glas 8 exprimă credinţa adâncă a Maicii
Prea Curate: „Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul
Meu" 360 .

353 Idem, p. 645.

354 Ibidem.

Alexander Schmemann, Le Grand Careme. Ascese et Liturgie dans l'Eglise
Orthodoxe, coli. Spiritualite Orientale, Ed. Abbaye de Bellefontaine, Mâine et Loire,
1997, p. 20.
356 Triod, ed. cit, p. 645.

Pr. Prof. Constantin Galeriu, Credincioşia Bisericii Ortodoxe faţă de Iisus Hristos —
chezăşie a „înfierii" noastre divine, în rev. Ortodoxia, XLIX (1997), nr. 1-2, p. 9.
358 Triod, ed. cit, p. 645.

359 Ibidem.

360 Ibidem.

127

Ea L-a născut ca Fiu dar cu conştiinţa că e Fiul lui
Dumnezeu şi această conştiinţă, că e Născătoare de Dumnezeu,
nu i-a fost întunecată de vederea Lui pe cruce.

Pentru că icosul a mai fost dezbătut, cântarea a 27-a e o
cerere şi mai stăruitoare a Prea Curatei Maici de a se pogorî
„în Iad" 361 , împreună cu El, cu Stăpânul.

Exprimându-şi credinţa în locul unde mergeau sufletele
după moarte până la învierea Domnului, Prea Curata Maică ne
arată unde e Stăpânul şi în ce calitate trebuie să îl receptăm:
aceea de învăţător.

Pentru că ea le spune femeilor Mironosiţe:

„Plângeţi împreună cu m ine şi vă
tânguiţi amar, că iată Lumina mea cea dulce
şi învăţătorul vostru Se dă mormântului" .

Cântarea a 28-a e o transpunere imnică a iubirii
Sfântului Iosif şi a nedumerii lui în ceea ce priveşte modul
îngropării Domnului, pe când imnul de la Şi acum... e un
cuvânt al Stăpânei noastre, în care aceasta promite:

„Nici de la mormântul Tău

nu mă voi scula, Fiul meu, nici a

izvorî lacrimi nu voi înceta, până

ce şi eu mă voi pogorî în Iad; că

nu pot răbda despărţirea Ta, Fiul meu" 363 .

A 9-a cântare - în afară de primul imn - lasă loc de
rugăciune Sfântului imnograf, care se închină Stăpânului celui
milostiv dar care aşteaptă şi învierea Lui.

Pe acest ton ambivalent terminăm şi noi discutarea
formelor imnice ale acestei zile.

361 Idem, p. 646.

362 Ibidem.

363 Ibidem.

128

Concluzii:

In această zi, moartea Fiului lui Dumnezeu transformă
moartea în viaţă. Iadul e dezarmat şi învins de jertfa Domnului
de pe cruce, iar trupul Domnului în mormânt rămâne nestricat,
arătând învierea cea de apoi.

Mântuitorul Se coboară cu sfântul Său suflet, unit cu
dumnezeirea, în Iad, şi ridică de acolo pe cei Drepţi.

Moartea cu trupul a Domnului nu produce separarea
sufletului Său de trup, deoarece firea umană este enipostaziată
în ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul.

Moartea şi îngroparea Domnului au fost reale, iar Prea
Curata Maică şi-a îngropat Fiul şi Dumnezeul cu lacrimi şi cu
zbucium mare.

Iubirea Fiului lui Dumnezeu trece prin moarte pentru ca
să ne mântuiască pe noi, desfiinţând moartea în trupul Său.

129

6. Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă

Ultima zi a Săptămânii Mari dar şi ultima zi a Sfântului
şi Marelui Post al Paştilor, începe cu Utrenia zilei, care e de
fapt Denia de Vineri seara, când cuprinsul imnografic este
îmbogăţit, în mod simţitor, de Prohodul Domnului.

înaintea acestuia însă avem cele trei tropare
caracteristice, dintre care troparul de la Sla vă... reaminteşte
pogorârea Domnului la Iad şi biruinţa asupra Iadului:

„Când Te-ai pogorât la moarte,

Cel ce eşti viaţa cea fără de moarte,

atunci Iadul l-ai omorât cu

strălucirea dumnezeirii;

şi când ai înviat pe cei morţi

din cele dedesubt,

toate puterile cereşti au strigat:

Dătătorule de viaţă, Hristoase,

Dumnezeul nostru,

slavă Ţie!" 364 .

Ca un Biruitor al Iadului Hristos Domnul Se pogoară în
Iad. Strălucirea dumnezeirii Sale, devastează Iadul
întunericului şi al morţii, înviind pe cei de acolo, care aşteptau
venirea Lui.

Sfântul imnograf surprinde atât ipostaza împărătească a
Domnului cât şi învierea celor Drepţi, ca o consecinţă directă
a prezenţei Lui şi a comuniunii cu El.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scrie în acest sens:

„Apropierea Sa de sufletele chinuite din Iad n-a fost
numai un act de o clipă, ci a stăruit printre ele pentru stabilirea
unei depline comuniuni între El şi sufletele capabile de ea,
adică pentru deplina scoatere a lor din Iad şi consolidarea în
Rai" 365 , pentru ca aceştia, „din amintirea acestei bucurii, să se
alimenteze până la Judecata din urmă" 366 .

364 Triod, ed. cit, p. 648.

365 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos..., op. cit., p. 338.

366 Ibidem.

130

Despre autorul Prohodului, în Triodul românesc nu
avem nicio lămurire. Se trece imediat la text, care este împărţit
în trei „stări" şi care cuprinde, în total, 172 de imne, în afară de
cele trei imne repetitive, situate, câte unul, la finalul fiecărei
stări.

Fiecare imn al Prohodului e precedat de un stih, însă
cercetarea noastră se va axa numai pe conţinutul dogmatic al
imnelor.

Starea întâi se deschide printr-un imn emblematic din
punct de vedere dogmatic, deoarece Hristos Domnul este văzut
ca „Viaţa" care e pusă în mormânt şi nu ca un mort pur şi
simplu:

„în mormânt, Viaţă, pus ai fost,

Hristoase, şi s-au spăimântat

oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea

multă preamărind" 367 .

Surprinderea ipostatică a Domnului la nivel imnic,
păstrează în amintirea noastră atât firea Sa dumnezeiască -
căci El e „Viaţă", Viaţa prin excelenţă - cât şi firea Sa
omenească, însă niciodată despărţite ipostatic, deşi spaţial au
fost în timpul morţii Sale.

Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul, în care firea
omenească a Sa este enipostaziată, o păstrează pe aceasta în
Sine, chiar şi atunci când moartea a despărţit sufletul
Domnului de trupul Său.

Tocmai de aceea am spus, că primul imn al Prohodului
este emblematic din punct de vedere dogmatic, deoarece
prezintă adevărata realitate a morţii Domnului.

Văzută de „Ostile cereşti", moartea Domnului şi
îngroparea Sa au încă starea chenotică de dinainte de înviere,
însă pogorârea la Iad prezintă starea de preamărire a Domnului
de după înviere.

Sfinţii imnografi combină aceste două ipostaze sau le
păstrează la un loc în cuprinsul imnelor, deoarece vor să
evidenţieze mereu „ipostasul compus" " al Domnului.

367 Triod, ed. cit., p. 649.

131

Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu este îngropat după
firea Sa umană, însă datorită unirii ipostatice şi a comunicării
însuşirilor, în imnul al doilea, avem Viaţa, Care sade în
mormânt, dar care zdrobeşte Iadul şi îi învie pe cei morţi.

Pentru a da importanţă vrednică de Dumnezeu trupului
Său, Sfântul imnograf numeşte trupul mort Viaţă, deşi
dumnezeirea Sa, care se coboară în Iad, împreună cu sufletul
Său, este Viaţa şi nu trupul mort şi închis în mormânt, dar care
e şi el purtător de viaţă, datorită dumnezeirii Sale.

Al treilea imn problematizează Sfintele Sale Patimi:

„Te mărim pe Tine, Iisuse Doamne,

şi-ngroparea Iţi cinstim şi Patimile

că din stricăciune Tu ne-ai izbăvit" 369 .

Dumnezeieştile Sale Patimi sunt vizate din cauza
prelungirilor soteriologice pe care le au. Sfânta Cruce ne-a
scos din „stricăciunea" păcatului, pe când îngroparea Sa a
arătat faptul, că trupul Său - ca şi al nostru - e destinat învierii,
spiritualizării, căci „numai prin jertfă şi înviere Hristos va
unifica, în mod desăvârşit, firea omenească, sfinţind-o şi
transfigurând-o prin Duhul, care o pnevmatizează complet" .

Avansând timpul liturgic, Prohodul Domnului nu e o
plângere a unei morţi continue, ci o aşteptare a învierii Sale.

De aceea şi începe cu proclamarea Vieţii, căci:

„cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut şi
viaţă lumii Tu ai izvorât" 371 .

Arătându-se aceea, că moartea Domnului a fost o
pierdere, o biruire a morţii, s-a arătat „că moartea nu înseamnă
sfârşitul total al fiinţei" dar s-a dovedit şi faptul că Hristosul
euharistie, „izvorăşte din crucea şi învierea lui Hristos" 373 , căci

368 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica..., op. cit., p. 107. în traducerea Părintelui
Dumitru Fecioru, în loc de ipostas avem „ipostasă", însă e vorba de aceeaşi realitate.

369 Triod, ed. cit., p. 649.

370 Pr. Ştefan Buchiu, întrupare şi unitate (teza de doctorat), Ed. Libra, Bucureşti, 1997,
p. 137.

371 Triod, ed. cit., p. 649.

72 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ... , op. cit., p. 344.
373 Pr. Ştefan Buchiu, întrupare..., op. cit., p. 183.

132

în Sfânta împărtăşanie noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele
Domnului, cu care El S-a răstignit şi a înviat.

De aceea, Domnul e numit „izvor de viaţă" al lumii,
pentru că, „prin Cuminecare, acel trup nemuritor (al Domnului
n.n.), transformă întreaga făptură a noastră, în făptură
dumnezeiască" .

In continuarea acestui imn, avem ideea, „că jertfa

"inc

(Domnului) deschide calea îndumnezeirii" umanităţii:

„Cu cei răi, Hristoase, ca un

răufăcător socotit ai fost, dar

ne-ai îndreptat pe toţi şi ne-ai

scos din amăgirea celui rău" 376 .

Mântuirea obiectivă, adusă de opera de
răscumpărare a Domnului, i-a îndreptat „pe toţi" oamenii,
pentru că i-a făcut capabili de însuşirea ei personală, prin efort
personal, în ambianţa Sfintei Biserici Ortodoxe.

Insă tot Domnul ne-a scos şi din amăgirea Satanei, căci
„cel ce caută să vadă pe Hristos, nu trebuie să-L caute afară" în
lume, „ci în sine însuşi (în sufletul său n.n.), prin imitarea
vieţii Lui în lume şi prin aceea, că devine trup şi suflet
nepăcătos, ca şi Hristos, şi are o minte care cugetă pururi
pentru Hristos" 377 .

Dezvoltările imnice ale cultului ortodox au o
caracteristică definitorie - după cum spune Părintele Petru
Rezuş - aceea de a prezenta „o dezvoltare dogmatică", prin
„punerea în tiparele înţelegerii a învăţăturii despre Dumnezeu
şi activitatea Sa" 378 .

Tocmai de aceea, orice explicitare imnică aduce un
conţinut dogmatic la nivel imnologic, care e mult mai uşor
perceput de credincioşii de rând decât tratatele de Teologie.

374 Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic . . . , Scrieri. Partea a Ii-a, în col. PSB,
voi. al 30-lea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 338.

375 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 237.

376 Triod, ed. cit., p. 649.

377 Sfântul Petru Damaschin, Filocalia românească, voi. al 5-lea, ed. a Ii-a, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1995, p. 226.

Pr. Prof. Petru Rezuş, Hristologia în Teologia contemporană, în rev. Studii

Teologice, XXVI, (1974) nr. 1-2, p. 5.

133

Persuasiunea acestora la nivelul larg al credincioşilor
Sfintei Biserici, face ca să avem şi o Teologie „populară" - aş
numi-o eu - tot atât de viguroasă, dacă nu şi maivirguroasă în
unele puncte decât Teologia academică sau de şcoală, pentru
că aceasta e o activare teologică vie, încadrată liturgic.

Continuând firul explicitărilor, aflăm un imn în care, Cel
„mai frumos cu chipul decât oamenii toţi... firea a-

170

nfrumuseţat" .

Frumuseţea dumnezeirii Sale a bineînmiresmat firea Sa
umană, pentru că a transfigurat-o, a îndumnezeit-o. Dinăuntru
s-a înfrumuseţat firea oamenilor, prin iradierea Duhului Sfânt
şi prin Sfântul Duh, Care „Se află în noi în chip ascuns de la
Botez" 380 , se sfinţesc toţi Sfinţii.

Insistându-se pe realitatea şi prezenţa harului Duhului
Sfânt în noi, dar pe care trebuie să-1 punem în act, Sfântul
imnograf dă prohodirii Domnului o tentă dinamică aidoma
vieţii duhovniceşti.

Prin cântec suntem în mijlocul unei acţiuni duhovniceşti,
după cum ar trebui să fim şi în lucrul faptelor bune.

Muzica bisericească devine aşadar un efort ascetic,
pentru că scopul ei este slăvirea lui Dumnezeu. Această
frumuseţe a dumnezeirii Sale e prezentată într-un alt imn ca
lumină ce orbeşte prin fulgerele ei.

Harul dumnezeiesc, lumina dumnezeiască necreată, a
„întunecat" întunericul Iadului prin prezenţa Domnului în
Iad, pentru că abundenţa ei a orbit Iadul, deoarece 1-a
covârşit.

Această imagine apofatică ne aminteşte de întunericul
supraluminos 281 al Sfântului Dionisie Areopagitul, unde
lumina dumnezeiască, văzută extatic, e numită drept lumină
mereu izvorâtoare, care nu poate fi copleşită de întunericul
acestei lumi.

îngroparea Sa e neînţeleasă, pentru că este neştiută
„taina îngropării" 382 , scopul ei. Ea este o „minune străină" 383 .

379 Triod, ed. cit., p. 649.

380 sfijjţţjj M arcu Ascetul, Filocalia românească, voi. 1, Ed. Tipografia Arhidiecezană,
Sibiu, 1946, p. 286.

Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 137.

382

Triod, ed. cit., p. 649.

383 Ibidem.

134

Lăsând deschisă această mirare evlavioasă, Sfântul
imnograf trece la un imn, care ar putea continua foarte bine
ideea primului imn de care ne-am ocupat în cadrul Prohodului:

„în mormânt ai apus, dar de-al

Tatălui sân nicicum nu Te-ai

despărţit, Hristoase al meu. Acest

T.QA

lucru e străin şi nefiresc!" .

Datorită consubstanţialităţii Sale cu Tatăl şi datorită
faptului că Fiul Se naşte continuu din Tatăl, El este mereu cu
Acesta, nedespărţit de El, fără însă a Se despărţi ipostatic şi de
firea Sa umană.

Din această cauză, El este în mormânt după firea Sa
umană iar după firea divină, împreună cu Tatăl, nedespărţit de
El. Pentru că El e Dumnezeu şi om,

„întreaga făptură
recunoaşte-n Tine: împărat adevărat,

ioc

pe pământ şi-n cer" .

Şi, cu toate că „în mormânt Te-ncui" 386 , dumnezeirea Sa
e recunoscută în cer iar firea Sa umană este recunoscută pe
pământ de către cei ce L-au urmat şi L-au iubit.

într-un alt imn aflăm, că „temelia Iadului s-a

O 0-7

cutremurat" , ca efect al păşirii Domnului în Iad, pentru că
Iadul a înţeles că nu-L poate ţine pe împăratul lumii captiv.

El vine în Iad şi îi slobozeşte „pe morţii cei legaţi în
Iad" 388 , pe cei care suportau moartea, care nu fusese anulată.

în viziunea autorului Prohodului - care este, de fapt, a
întregii pleiade de imnografi - Iadul e personificat şi
minimalizat într-adins.

Iadul e prezentat când ca o temniţă zăvorâtă şi
întunecoasă, în care, „cei robiţi" stau legaţi, când ca un
monstru marin „a toate mâncător" .

384 Ibidem.

385 Idem, p. 650.

386 Ibidem.

387 Ibidem.

388 Ibidem.

389 Ibidem.

135

Până la venirea Domnului, Iadul era plin de întuneric. în
el se pogorau toţi, pentru că el era „locuinţa morţilor" (Fac. 37,
35; 42, 38). El nu era un loc de bucurie, ci de întristare, de
suferinţă.

în comparaţie cu Iadul, mormântul Domnului e locul în
care S-a ascuns Viaţa şi Lumina lumii, pentru puţin timp:

„în mormânt nou Te-am pus,

înnoind, Hristoase, firea oamenilor,

prin învierea Ta, după cum se cade

unui Dumnezeu" 390 .

Deşi cu trupul în mormânt, prin învierea Sa din morţi El
înnoieşte „firea oamenilor", pentru că „în înviere, firea umană
enipostaziată prin întrupare, atinge gradul culminant de
personalizare, adică de dialog şi de comuniune cu Dumnezeu,
fiind restabilită în integritatea ei originară, centrată în Duhul
Sfânt" 391 .

Imnul următor indică căutarea omului primordial, a lui
Adam, de către Hristos:

„Pe pământ ai venit,

pe Adam să-1 mântui, şi pe-acesta negăsind,

jos Te-ai pogorât, pân' la Iad, Stăpânul meu,

l-ai căutat" 392 .

Căutarea lui Adam printre cei în viaţă, arată că Adam ar
fi trebuit să fie nemuritor. Şi pentru că El a pierdut nemurirea,
Domnul îşi arată iubirea Sa neţărmurită coborându-Se în Iad,
la Adam, ca să-1 caute iarăşi.

La această coborâre, natura fiind martoră, „de frică s-a
mişcat" 393 iar „luceafărul, lumina sa şi-a ascuns" 394 .

Din Iad, Domnului învie pe „toţi urmaşii lui Adam",
pe toţi care s-au pocăit, sfmţindu-şi viaţa.

390 Ibidem.
91 Pr. Ştefan Buchu, întrupare..., op. cit., p. 139.

392 Triod, ed. cit., p. 650.

393 Ibidem.

394 Ibidem.

136

Pare „atractivă" ideea „mântuirii tuturor" - iar Sfinţii
imnografi o vehiculează în mod constant - însă repetăm faptul,
fără a admite ad litteram „consecinţele" ei.

Fiind bucuroşi să vorbească despre mântuirea Drepţilor,
Sfinţii imnografi au o stare de exaltare, apropiată de exaltarea
Sfinţilor descrişi în Apocalipsă 6, IO 395 , care nu cer judecata în
defavoarea celorlalţi oameni nemântuiţi, ci pentru că dorul lor
de Dumnezeu e mai mare decât orice alt lucru.

Descriind realitatea mântuirii Drepţilor, se consideră
înţeles faptul, că doar ei sunt oamenii izbăviţi de moarte, după
cum se consideră înţeles şi următorul lucru, că nu toţi se
mântuiesc nici după venirea Domnului, dacă nu acceptă
adevărul Lui.

Pentru că în Hristos Domnul firea Sa umană s-a
îndumnezeit, Domnul e numit „Adam (cel) nou" 396 , deoarece
pe „întâiul Adam" 1-a ridicat la viaţă prin moartea Sa şi a făcut
ceea ce nu a făcut acesta cu sine însuşi.

Imnul la care ne referim, pe lângă faptul că atestă
ridicarea din Iad a lui Adam, marchează şi ideea, că Domnul
Hristos S-a arătat „în trup" şi prin el, prin trup, a devenit Adam
cel nou.

Accentuându-se realitatea trupului Domnului, se
accentuează, în aceeaşi măsură, şi transfigurarea lui.

Un alt imn dezbate realitatea trupului Său de dinainte de
înviere în antiteză cu cea de după aceea, într-un mod foarte
ilustrativ:

„Ca un leu, Tu, Doamne, adormind cu trupul,
ca un pui de leu Te scoli, Cela ce-ai fost mort,
lepădând şi bătrâneţea trupului" 397 .

înainte de învierea Sa, trupul Domnului era ca al unui
leu - îmbătrânit deci - deoarece trupul Său încă avea nevoie
de cele fireşti şi era muritor, pe când, după înviere, trupul Său
a întinerit, aidoma unui „pui de leu", deoarece învierea Sa, prin

395 „Şi strigau cu glas mare şi ziceau: «Până când, Stăpâne Sfinte şi adevărate, nu vei
judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ?»".
396 Triod, ed. cit, p. 651.
397 Ibidem.

137

învierea Sa, El a lepădat „bătrâneţea trupului",
îndumnezeindu-1.

Astfel, învierea Domnului restituie naturii umane
realitatea la care a fost chemat Adam şi pe care el nu a
dobândit-o.

învierea Domnului a devenit tinereţe a trupului Său, căci
- după cum spune Profesorul Mantzaridis - „prin
îndumnezeirea naturii umane a lui Hristos, au fost
îndumnezeite «premisele naturii noastre» şi a fost creată noua
rădăcină, care este capabilă să transmită viaţa şi

"î QO

nestricăciunea, tuturor mlădiţelor Sale" .

Fără să fie numai o plângere liniară a morţii Domnului,
Prohodul este un buchet de idei dogmatice, după cum se poate
observa.

Se trece foarte repede de la un subiect la altul, însă de
fiecare dată punctările au miez.

Aşa se face, că în imnul următor suntem puşi tot în faţa
trupului Domnului, dar privit ca realitate euharistică:

Cela ce din coasta lui Adam cel

dintâi pe strămoş ai plăsmuit, eşti

în coastă-mpuns şi izvor curăţitor ne

izvorăşti" 399 .

Naşterea Evei din coasta lui Adam, adică a vieţii, este
pusă în paralel cu Sfânta împărtăşanie. Ea izvorăşte din coasta,
împunsă cu suliţa, a Domnului, Care e Viaţa lumii în Sfânta
Biserică, deoarece, „umanitatea lui Hristos este izvorul de
unde se varsă Duhul, ca lucrare a Treimii, în toată comunitatea
Bisericilor" 400 dar şi modul în care, „primeşti de la El, viaţă...
în chip simţit" 401 .

Sfânta împărtăşanie e „izvor curăţitor" de păcate şi ea
izvorăşte mereu curăţire de păcate pentru noi.

398 Prof. Georges Mantzaridis, La deification de l'homme, en Contacts, XXXX (1988),

p. 7.

399 Triod, ed. cit, p. 651.

Pr. Drd. Alexandru Joiţa, Lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în rev. Studii
Teologice, XXII (1980), nr. 7-10, p. 639.
401 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri..., op. cit., p. 213.

138

Profeţită prin mielul pascal al Vechiului Testament, ea
devine, prin Patima Domnului, o realitate împărtăşibilă
nesângeros:

„acum Tu, pătimind fără să cârteşti, eşti

făţiş junghiat şi firea curăţeşti" 402 .

Tainica prefigurare devine realitate şi, mai ales, o
realitate eclesială, comunitară, de care se fac părtaşi toţi cei
vrednici şi care o doresc.

Un alt imn ne propune o sintagmă care mărturiseşte
deofiinţimea firilor în persoana Domnului: „în mormânt se-
ncuie Dumnezeu" 403 .

închiderea trupului Domnului în mormânt e arătată
drept superfluă, deoarece trupul îngropat e al Cuvântului
întrupat. Oamenii închid mormântul, îl încuie, dar Dumnezeu
nu poate fi închis, căci El învie ca un biruitor.

Coasta Sa - în alt imn - îi înnoieşte pe oameni: „mă

• .* • - • ,,404

mnoieşti şi ma viezi cu ea

Sfânta împărtăşanie înnoieşte trupul şi sufletul omului,
pentru că îi învie viaţa duhovnicească în sufletul şi trupul său.

Aidoma unui foc, ea îl entuziasmează pe om, îl umple de
dragoste şi de lumina bucuriei, făcând ca mintea şi inima
noastră să aibă o mişcare lină şi luminoasă, iar trupul nostru o
lucrare sprintenă şi debarasată de lâncezeală.

Sfânta împărtăşanie vivifică sau - după cum spun
rugăciunile noastre - îl „înviază" pe om, îl pune în starea de a
fi în harul Duhului Sfânt.

Persistenţa acestei teme arată tocmai importanţa pe care
o dă Ortodoxia Dumnezeieştii Jertfe.

Ca o continuare a ideii de bucurie harică, cei din Iad s-
au umplut de „dulceaţă multă" 405 , strălucind lumina Domnului
acolo, căci bogăţia slavei Sale a fost văzută de către ei.

Găsim, pe la jumătatea stării întâi, tot mai multe imne,
care par să infirme teza patristică: „Mormintele, Iisuse, le-ai

402 Triod, ed. cit, p. 651.

403 Idem, p. 652.

404 Ibidem.
405 Ibidem.

139

deşertat şi întregul Iad, Hristoase, l-ai golit" 406 - apare într-un
imn iar într-altul: „pe toţi oamenii din moarte i-ai înviat şi la
slava Tatălui i-ai înălţat" 407 .

Dar e o părere înşelătoare, căci de bucuria Duhului Sfânt
nu se pot bucura şi cei împietriţi în rău iar dialectica textului
prezintă multe nuanţe, deoarece poate fi înţeleasă învierea
numai ca o posibilitate a acelora ce o doriseră în fapt.

Apare în această primă parte şi ideea ascultări Fiului
faţă de Tatăl:

„Ascultând, Cuvinte, de al Tău

Părinte, pân' la Iadu-ngrozitor Tu Te-ai

coborât, înviind tot neamul

muritorilor" 408 .

In ascultarea Sa filială, Fiul Se pogoară până la „Iadu-
ngrozitor". Coborârea Sa e pentru învierea muritorilor, deci ca
o prelungire a iubirii Tatălui faţă de oameni.

învierea presupune coborârea la Iad - şi, implicit,
moartea - cât şi evidenţierea faptului, că „între spirit şi materie
nu este o opoziţie, ci materia este făcută să se deschidă lucrării
desăvârşitoare a spiritului" 409 .

In ultimul imn - pe care îl dezbatem din starea întâi a
Prohodului - se afirmă nădejdea învierii Domnului:

„Voind Tu, Cuvinte,

în mormânt Te-ai văzut;

dar eşti viu şi Te ridici din morţi,

cum ai spus, cu-nvierea

Ta, Mântuitorule" 410 .

Moartea Sa de bunăvoie provoacă în cei care-L iubesc şi
aşteptarea învierii Lui. Vie este dumnezeirea Sa şi ea va
îndumnezei şi trupul Său, înviindu-1, căci „dacă iubirea este

406 Ibidem.

407 Ibidem.

408 Ibidem.

Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Chenoză şi îndumnezeire, în Anuarul Facultăţii de
Teologie Ortodoxă ,, Patriarhul Iustinian", Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2001, p. 367.
410 Triod, ed. cit., p. 654.

140

premisa şi conţinutul chenozei divine, tot ea este (şi)
fundamentul şi puterea care îndumnezeieşte firea
omenească" 411 .

In a doua stare a Prohodului, avem - pentru început - un
imn cu conotaţii soteriologice: „din patimi Tu ne-ai scos, prin
Patima Ta, şi din stricăciune Tu ne-ai izbăvit" 412 .

Invocarea Patimilor Sale e o mulţumire comunitară,
deoarece toţi se simt dependenţi de ele. Oricare membru al
Sfintei Biserici este recapitulat în Hristos şi făcut propriu
pentru împărăţia lui Dumnezeu şi de aceea mărturisim că
suntem izbăviţi „din stricăciune".

Suntem sculaţi din „cel mai greu somn al păcatului" 413 ,
prin somnul morţii Domnului, se spune în alt imn.

Păcatul e văzut ca un somn al nesimţirii, deoarece îl
adoarme pe om în drumul său spre împărăţia Cerurilor.
Vederea păcatului ca o sincopă temporară e foarte
semnificativă pentru spiritualitatea ortodoxă şi aceasta din
motivul, că mântuirea sufletului se poate face şi pe patul
morţii.

Nu deznădăjduim de pierderea timpului, deoarece unirea
cu Hristos, care survine iertării Lui, este o garanţie a mântuirii,
prin faptul deschiderii spre iertarea Domnului şi spre relaţia cu
El.

învierea Domnului limitează moartea. „învierea Sa îi
pune o limită morţii, care de acum înainte, îmblânzită şi
convertită, se transformă în trecere spre nemurire" 414 .

în carul învierii Sale, biruirea morţi e un rezultat al
puterii dumnezeieşti - după afirmaţia imnică - : „pe oameni
să-i înalţi din căderea lor, cu puterea Ta atotputernică" 415 .

Atotputernicia Domnului se arată nu prin forţă, ci prin
smerenie, pentru ca biruinţa învierii Sale să arate forţa
smereniei, forţa chenozei Lui.

„Căderea oamenilor" exprimă păcatul originar dar şi
păcatele personale şi de toate acestea am fost eliberaţi de
Domnul obiectiv şi - dacă dorim - şi personal, fiecare în parte.

411 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Chenoză... , art. cit., p. 366.

412 Triod, ed. cit., p. 654.

413 Ibidem.

414 Michel Quenot, învierea şi Icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 244.

415 Triod, ed. cit, p. 655.

141

Pentru eliberarea celor din Iad, Domnul a zdrobit Iadul
„de tot" 416 . încrederea pe care ne-o dă această victorie
desăvârşită a Sa ne ajută să înţelegem, că Iadul e o alegere
personală greşită. Zdrobirea Iadului ne arată forţa învierii şi
biruinţa virtuţii şi de aceea ne mobilizează duhovniceşte.

Pentru o înţelegere proprie a dumnezeirii Domnului
Hristos, un imn ne propune sintagma: „Râu de viaţă" 417 , ce
curge din Tatăl, căci Fiul Se naşte din veci din Tatăl.

El înnoieşte „firea oamenilor cea zdrobită" 418 de diavol
şi de ei înşişi prin păcate, deoarece o umple de harul Treimii
făcând-o duhovnicească.

Un imn - în felul parabolei din capitolul al 15-lea de la I
Corinteni - propune viziunea învierii Domnului folosind
imaginea germinării grâului:

„Bob cu două firi Dătătorul de

viaţă, astăzi în adânc pământ,

cu lacrimi se seamănă, răsărind El iar,

lumea se va bucura" 419 .

Mărturisind unirea ipostatică, Sfântul imnograf propune
o imagine paradoxală: „Bob cu două firi". „Bobul", nu numai
că poartă viaţă în sine însuşi, ci şi dă viaţă, căci El e „Dătător
de viaţă".

Trupul e îngropat în „adânc pământ", cu lacrimi, dar din
mormântul unde acum se plânge, mâine va răsări bucuria, care
va bucura întreaga umanitate.

Trebuie remarcată viziunea practică şi foarte comună în
acelaşi timp, prin care s-a ilustrat moartea şi învierea
Domnului, pentru a se reţine persuasiunea largă, în rândul
credincioşilor, a cântării cultice ortodoxe.

Făcându-se un arc peste timp, momentul căderii lui
Adam e pus în ecuaţie cu pogorârea la Iad a Domnului:

„S-a temut Adam, Dumnezeu
umblând în Rai, atunci, iar acum

416 Ibidem.

417 Ibidem.

418 Ibidem.

419 Ibidem.

142

s-a bucurat c-ai venit la Iad;
căci căzând atunci, acum s-a ridicat" 420 .

Căutare lui Adam în Rai de către Dumnezeu - Care nu a
primit acordul intim al acestuia - e acum valorificată, pentru
că în Iad Domnul a fost primit cu bucurie de către Adam.

Ridicarea lui din Iad înseamnă ieşirea lui din Iad.
Atunci când a fost căutat în Rai, i s-a dorit pocăinţa, ca să
rămână acolo, iar acum e scos din Iad, pentru Raiul unde şi
tâlharul a mers.

O altă imagine contrastantă vine să arate slava învierii
Sale mai mare decât strălucirea soarelui:

„Soare luminos după

noapte străluceşte,

Doamne;

iar Tu, după moartea Ta,

străluceşti mai

mult, înviind din groapă

ca un Dumnezeu" .

Domnul învie ca un Dumnezeu din mormânt şi prezenţa
Duhului Sfânt în persoana Sa umple ochii tuturor de lumină,
încât soarele păleşte în comparaţie cu lumina dumnezeiască a
trupului Său.

Pnevmatizarea firii Sale umane este copleşitor de
iradiantă, lucru care atestă - din punct de vedere dogmatic - că

499

„iconomia Fiului este inseparabilă de iconomia Duhului" .

Continuând ideea aceasta, un alt imn ne propune şi o
împărtăşire a noastră de dragostea Sa iradiantă, prin razele de
lumină dumnezeiască necreată:

„Nici chip ai avut, nici frumuseţe, când

pătimeai, Doamne; dar mai mult

ai strălucit, când ai înviat, şi cu sfintele raze

ne-ai împodobit" 423 .

420 Ibidem.

421 Idem, p. 656.

422 Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Chenoză..., art. cit., p. 367.

423 Triod, ed. cit., p. 656.

143

Evidenta parafrazare a textului de la Isaia 53, 2 este pusă
în relaţie cu strălucirea harică a trupului Domnului, pentru a se
ajunge în prezent, când şi noi, prin Sfintele Taine, ne
împodobim cu lumina dumnezeiască.

Primirea Trupului şi a Sângelui Domnului cu vrednicie e
o înfrumuseţare dumnezeiască a credinciosului ortodox, căci
Hristos e frumuseţea care ne umple de frumuseţe, trăgându-ne
şi pe noi în spaţiul Duhului Sfânt prin excelenţă - în Sfânta
Biserică - pentru a ne pnevmatiza continuu.

Delicateţea acestor imn e delicateţea unei inimi, care
cunoaşte curăţia şi sfinţenia momentelor mântuirii noastre.
Tocmai de aceea, compoziţia imnică a Prohodului acordă o
mare atenţie acelor situaţii, care au o mare încărcătură
emoţională.

Luna şi soarele „se întunecă-mpreună" 424 şi în „mantii
negre" se înveşmânta la moartea Domnului: ni se spune într-un
alt imn.

E demn de observat imaginea poetică, înaltă şi clară a
acestuia. Doliul aştrilor cereşti se împreună cu strana
credincioşilor, pentru a forma o cântare cosmică.

Niciodată nu e mai impunătoare parcă - şi mai gravă -
întreaga făptură, ca în clipa aceasta, când toţi îi cântă lui
Dumnezeu întrupat cântări de înmormântare.

Fixitatea întregii făpturi şi stihialitatea ei în acelaşi timp
ne aminteşte marele adevăr: „Adevărat, adevărat zic vouă, că
voi veţi plânge şi vă veţi tângui" (In. 16, 20).

Dar starea aceasta de maximă evocare, în imnul următor,
devine o stare de cutremur duhovnicesc:

„«Chiar de-ai şi murit, dar sutaşul

Dumnezeu Te ştie; iar eu cum Te-oi pipăi,

Dumnezeul meu, mă cutremur»", a strigat

cel cu bun chip" 425 .

424

Idem, p. 657.

425 Ibidem.

144

Pentru îngroparea trupului Său trebuiau mâini omeneşti,
după cum şi pentru împărtăşirea Bisericii cu Domnul clerul
eclesial trebuie să simtă cu mâinile prezenţa Lui.

De aceea te cutremuri. „Cum să Te ating?", te întrebi
datorită dumnezeirii Sale. Căci Sfintele Taine sunt, cu
adevărat, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului.

Intre adoraţie şi teamă, Sfântul imnograf intercalează
încrederea în dumnezeirea Sa. Aceasta a fost mărturisită de
Sfântul Longhin Sutaşul 426 ca o mărturie pentru posteritate.

Raportarea la Sfintele Taine trebuie să se facă în funcţie
de acest adevăr indubitabil, căci „unirea intimă a pâinii cu
trupul Domnului, ipostasiat în Cuvânt, preface pâinea în
Trupul Domnului, pentru că aceasta este raţiunea pâinii: să se
prefacă în trup" 427 .

Imaginea pelicanului, a acestei păsări formidabile, este
suprapusă persoanei Domnului, pentru a arăta rănirea Sa
pentru alţii:

„Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta,

Cuvinte; şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au

murit, răspândind asupra lor izvoare vii" 428 .

Aidoma pelicanului, Domnul îşi răneşte coasta Sa
pentru a hrăni pe fiii Lui după har. Izvoarele harului
dumnezeiesc îi inundă pe aceştia şi îi hrănesc, căci hrana
sufletului e harul lui Dumnezeu, care ne umple inima de
bucuria fericirii veşnice.

Glasul Maicii prea îndurerate se aude mereu în aceste
imne. Văzându-L mort pe Fiul şi Dumnezeul ei, aceasta Ii
grăia: „Să nu zăboveşti, Viaţă, între morţi!" 429 .

Folosirea unui verb arhaizant - „zăboveşti" - , în loc de
un verb uzual ca „a sta" - spre exemplu - imprimă acestui imn
nota de aşteptare a învierii Lui.

426 A se vedea: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/octombrie/octombriel6.htm.

427 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi III, ed. a Ii-a,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 69.

428 Triod, ed. cit., p. 657.

429 Idem, p. 658.

145

învierea e aşteptată cu înfrigurare de către Maica Prea
Sfântă, căci iubirea ei nu suportă să vadă Viaţa în tărâmul
morţii.

In a treia stare a Prohodului - cu imne mai scurte şi mai
mult expozitive - găsim mai rar conotaţii dogmatice.

Insă puţinătatea lor nu ne determină să le excludem cu
totul din preocuparea noastră, căci un imn ca acesta:
„Primăvară dulce, Fiul meu Preadulce, frumuseţea unde-Ţi-a
apus?" 430 e o mostră rartă de spiritualizare a unui anotimp
transformat în simbol al persoanei Sale.

Fiul lui Dumnezeu e aidoma unei primăveri dulci, plină
de miresme şi de revărsare a frumuseţii. El, frumuseţea
orbitoare, a apus în mormânt, fapt pentru care frumuseţea
întregii creaţii nu mai are sens fără El.

Jalea Prea Curatei Maici devine poezie sfântă. Curăţia
desăvârşită a simţămintelor ei înalţă imne, care nu pot fi
întrecute de niciun poet al lumii. Poate că în această fibră
extrem de sensibilă a imnologiei ortodoxe stă taina poeziei
adevărate.

Ea, dumnezeiasca Stăpână, „plângere pornit-a" 431 la
moartea Cuvântului iar Cuvântul, cu „moartea (Sa) pe

4-3?

moarte" o omoară.

Sfârşitul Prohodului e o aşteptare a învierii Sale.
întregul sobor al credincioşilor cere scularea din morţi a Fiului
lui Dumnezeu, împreună cu Prea Curata Maică.

în loc să se aştearnă în suflet resemnarea posacă, ca o
rază de lumină în întuneric, răsare în inimă nădejdea şi bucuria
învierii Lui cea de a treia zi.

Şi pentru ca să se puncteze şi mai evident această
aşteptare a învierii Sale, imediat după Prohod avem
Binecuvântările învierii - o creaţie a lui Petru Lampadarie - ce
atribuie Sâmbetei Mari o anticipare a învierii, pentru că
„învierea... începe încă (din momentul, pogorârii Domnului
n.n.) în Iad" 433 .

în a doua cântare a Binecuvântărilor, ni se arată
mormântul gol ca semn al învierii Domnului:

430 Idem, p. 659.

431 Ibidem.

432 Idem, p. 660.

433 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia ... , voi al II-lea, op. cit., p. 113.

146

„. . .Vedeţi voi groapa şi înţelegeţi, că
Mântuitorul a înviat din mormânt" 434 .

Absenţa Lui din mormânt ne indică prezenţa Lui sau, şi
mai mult, certitudinea prezenţei Lui, ca Unul înviat dintre cei
morţi. Această certitudine dizolvă toate ipotezele protestante
referitoare la învierea Domnului, căci învierea Lui nu este un
mit, ci o realitate garantată atât de îngeri, cât şi de oameni.

Sfintele femei Mironosiţe veneau la El ca la un mort.
Ele veneau cu miruri... iar Sfântul Arhanghel Gavriil a spus
către ele:

„De ce socotiţi pe

Cel viu cu cei morţi?

Căci ca un Dumnezeu

a înviat din mormânt" 435 .

Ipoteza „viziunii subiective" nu poate sta în picioare.
Mironosiţele nu au văzut o fantasmă, ci un înger - un
Arhanghel, după datele Sfintei Tradiţii - care le-a vorbit şi-au
înţeles toate acelaşi lucru. Ele au înţeles că Domnul Iisus e viu
şi pe Acest Iisus viu L-au propovăduit Sfinţilor Apostoli.

Ele au vestit acestora o certitudine. Pe această
certitudine se fundamentează credinţa noastră, căci „dacă
Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa" (I Cor. 15, 17)
noastră şi totul e o minciună.

Trecând de cele două sedelne de dinaintea Sfintei
Evanghelii, ajungem să dezbatem canonul Utreniei, care are
trei autori: Marcu, Episcopul Idruntului, Casia şi Sfântul
Cosma de Maiuma.

în al patrulea imn al cântării întâi, aflăm o nouă
perspectivă a coborârii Domnului în Iad şi anume umplerea de
slavă a Iadului:

„Ca să umpli toate de slava Ta, Te-ai

Triod, ed. cit., p. 661.

434

435 Ibidem.

147

pogorât în cele de dedesubtul pământului;

că nu s-a ascuns de Tine fiinţa mea

cea din Adam, şi îngropându-Te, m-ai

înnoit pe mine cel stricat, Iubitorule

j -„436

de oameni

Conform Filipeni 2,10 - dacă închinarea e a tuturor - şi
în Iad trebuia să strălucească slava dumnezeirii, căci în cer şi
pe pământ era cunoscut Fiul lui Dumnezeu întrupat.

îngroparea Domnului înseamnă mântuirea oamenilor,
înnoirea lor, căci „prin ascultarea Sa până la moarte de voia
Tatălui, Hristos a condus firea umană la lepădarea (renunţarea)
deplină de orice revendicare de autonomie existenţială şi a
transferat existenţa firii în relaţia de iubire şi în libertatea
ascultării de Dumnezeu" .

In imnul al 3-lea, al cântării a treia, găsim o imagine
explicativă a răstignirii şi a îngropării Domnului:

„întinsu-Ţi-ai palmele şi

ai împreunat
cele depărtate de demult;

iar cu înfăşurarea

giulgiului, Mântuitorule,

şi cu mormântul ai dezlegat

pe cei legaţi, care strigau:

Nu este Sfânt,

fără numai Tu,

Doamne" 438 .

In îmbrăţişarea a tot ce există a Crucii, Domnul a
împăcat pe Dumnezeu cu oamenii, căci a stricat peretele
despărţitor (Ef. 2, 14) al păcatului strămoşesc - „desfiinţând
vrăjmăşia în trupul Său" (Ef. 2, 15) - iar înfâşurându-Se în
giulgiul morţilor i-a dezlegat pe cei din Iad, care aşteptau
venirea Lui.

436 Idem, p. 662.

437 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 145.
438 Triod, ed. cit, p. 663.

148

Răstignirea Domnului împacă cerul cu pământul iar
înmormântarea Sa îi dezleagă pe cei din Iad, căci sângele
preadumnezeiesc curs pe Golgota e sângele iubirii de oameni.

„Iubirea L-a făcut să moară" - scria Părintele Dumitru
Stăniloae -, "iubirea I-a dat (Domnului n.n.) biruinţa asupra
morţii" 439 şi aceasta, pentru că iubirea Lui a îmbrăţişat pe toţi
oamenii, născuţi sau nenăscuţi, deoarece îşi asumase „păcatele
tuturor" 440 .

Pe această asumare a noastră de către Domnul se
fundamentează şi relaţia de iubire cu El. Noi II iubim pe
Hristos Dumnezeu fiindcă „Dumnezeu îşi arată dragostea Lui
faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi
eram încă păcătoşi" (Rom. 5, 8).

însumarea noastră în dragostea Lui ne arată adevărata
iubire a lui Dumnezeu pentru oameni: fără discreditări sau
interese egoiste.

De aceea ni se cere o alipire totală de El şi opera Lui, o
încifrare personală în dragostea Lui, ca răspuns al nostru la
înfiorătoarea şi neţărmurita Lui iubire de oameni.

în sedelna glasl, de după cântarea a treia, suntem
martorii direcţi ai învierii Domnului:

„Mormântul Tău, Mântuitorule,

ostaşii străjuindu-1, morţi s-au făcut

de strălucirea îngerului ce s-a arătat,

care a vestit femeilor învierea.

Pe Tine Te mărim, Pierzătorul stricăciunii,

la Tine cădem, Cel ce ai înviat din mormânt,

la Unul, Dumnezeul nostru" 441 .

Mântuitorul învie din mormânt, El, Care e Pierzătorul
stricăciunii şi demonstrează tuturor faptul, că moartea nu e un
sfârşit al omului şi că trupul e destinat îndumnezeirii.

Dacă strălucirea îngerului e pusă lângă mormânt e
pentru ca să arate lumii sensul învierii, faptul că „învierea se
instituie ca o finalitate pentru noi, ca un viitor, care lucrează

439 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos..., op. cit., p. 325.

440 Ibidem.

44l Triod, ed. cit, p. 663.

149

din interior, inspirând şi însufleţind treptat, până la împlinirea
finală" 442 .

în al doilea imn al cântării a patra avem o reconsiderare
a sabatului, a zilei a 7-a :

„Astăzi ai sfinţit ziua a 7-a, pe care

ai binecuvântat întâi cu încetarea lucrurilor;

că toate le prefaci şi le înnoieşti, odihnindu-Te,

Mântuitorul meu, şi iarăşi zidindu-ne" 443 .

Această zi a odihnei vechitestamentare devine, prin
moartea Domnului - după cuvintele Sfântului Maxim
Mărturisitorul - „revenirea deplină a tuturor celor făcute de El,
când lucrarea Lui atotdumnezeiască, ce se săvârşeşte în chip
negrăit se va odihni de lucrarea naturală din ele.

Căci Dumnezeu Se va odihni de lucrarea naturală din
fiecare făptură, prin care se mişcă în chip natural fiecare,
atunci când fiecare, primind după măsura sa lucrarea
dumnezeiască, va fi ajuns la graniţa lucrării sale naturale
îndreptată spre Dumnezeu" 444 .

Cu alte cuvinte, nepătimirea e aidoma odihnei Domnului
în mormânt, prin care sfinţeşte şi ziua, dar şi pe cel care se
odihneşte, pentru că îi dă puterea de a nu fi sub patimile
nefireşti de tot felul.

Adevărata sabatizare, odihnire a ortodoxului, devine
astfel umplerea de harul Prea Sfintei Treimi, care aşteaptă ziua
a opta, „strămutarea celor vrednici, la starea de
îndumnezeire" 445 , care e rezidirea din nou a. omului.

A şaptea zi e sfinţită acum cu adevărat, pentru că arată o
înălţime a desăvârşirii umane, care e pridvorul îndumnezeirii.

442 M. Schmaus, Elemente einer christlichen Geschichtstheologie, în „Sinn und Sein",
Ein philosophisches Symposion, Tubingen, 1960, p. 791, apud. Pr. Galeriu, Jertfă...,
op. cit., p. 249.
"^Triod, ed. cit, p. 663.

444 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească, voi. al 2-lea, op. cit., p. 138-
139.

445 Idem, p. 143.

150

Sâmbăta e ridicată la rang de realitate existenţială, fără
a mai fi văzută ca o prescripţie temporală, cum e văzută de
către mozaici sau de către neoprotestanţii advenţi.

Această „trăire în Duh" a realităţii, schimbă, de fapt,
liniaritatea timpului, dând creştinului ortodox o conştiinţă
liturgică a vieţii sale, prin care ziua devine un urcuş spre
înţelegerea ei. El nu mai stă sub impresia comemorării pur
istorice, ci vede în tot ceea ce se întâmplă un mod de a fi el
însuşi, o întruchipare a zilei liturgice, căci se simte liber prin
conştiinţa vieţii sale întru Duhul Sfânt.

In ultimul imn al cântării a 4-a, Iadul e prezentat ca o
gazdă îngrozită de prezenţa Cuvântului întrupat. Ieşind în
întâmpinarea Lui bucuros, „s-a amărât" 446 văzându-L „Om
îndumnezeit" şi purtător de răni şi de aceea a înlemnit.

înfricoşătorul chip al Domnului 1-a amuţit, căci nu spera
ca iubirea dumnezeiască să fie atât de mare şi de covârşitoare
pentru oameni.

In cântarea a 5-a, imnul al 2-lea reiterează tema centrală
a învierii Sale: „înnoieşti pe pământeni, Ziditorule, făcându-Te

— /\ --447 w • w • i i w

pământean , o tema continuata şi de imnul următor:

„Prin moarte ai prefăcut omorârea,
prin îngropare stricăciunea; că nestricăcios

ai făcut trupul pe care l-ai luat, cu

dumnezeiasca cuviinţă fâcându-1 nemuritor;

că trupul Tău, Stăpâne, n-a văzut

stricăciune; nici sufletul Tău n-a rămas

în Iad, care este lucru necuvenit" 448 .

Domnul nu a rămas captiv mormântului - pentru că era
Dumnezeu întrupat - lucru pe care Prorocul Iona 1-a prefigurat
prin înghiţirea sa de către chit şi prin expulzarea sa afară:

„Prins a fost, dar nu a fost

ţinut în pântecele

chitului Iona;

^Triod, ed. cit, p. 663.

447 Ibidem.

448 Idem, p. 664.

151

că al Tău chip

purtând, al Celui ce ai pătimit

şi îngropării Te-ai

dat, ca dintr-o cămară din fiară a ieşit

şi a grăit

străjerilor: Cei ce păziţi cele deşarte

şi mincinoase,

•1 w • w w • ,,449

mila voastră aţi parasit-o

In imnul al 2-lea al cântării a 6-a, templul de la
Ierusalim este tipul trupului lui Hristos iar sfâşierea în două a
catapetesmei (Mt. 27, 51) o prefigurare a morţii Domnului:

„. . .de s-a şi stricat templul

Tău în vremea Patimii, şi

aşa unul era ipostasul dumnezeirii

şi al trupului Tău;

că în amândouă unul eşti,

Fiul şi Cuvântul

lui Dumnezeu,

Dumnezeu şi om " 450 .

Imnul următor certifică învăţătura despre nepătimirea
dumnezeirii: „că deşi a pătimit firea trupului Tău celui de
ţărână, dumnezeirea a rămas fără patimă" 451 , pentru ca, în
condacul zilei, aşteptarea învierii Sale să fie mărturisită cu
putere, prin cuvintele: „Hristos, adormind, va învia a treia
zi" 452 .

Icosul zilei poate fi socotit o sinteză a evenimentelor
conform relatărilor Sfintelor Evanghelii.

începând cu răstignirea Sa, continuând cu îngroparea şi
pogorârea Domnului la Iad, icosul vesteşte învierea cea de „a
treia zi" 453 .

449 Ibidem.
450 Ibidem.

451 Ibidem.

452 Ibidem.

453 Ibidem.

152

Sinaxarul - rezumativ şi el - leagă Săptămâna Patimilor
de zilele creaţiei - ca să ajungă la sensul odihnei Domnului în
mormânt - dar aduce şi ideea, că Domnul nu a fost numai în
Iad, ci şi în Rai în decursul celor trei zile.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, reluând o
afirmaţie a lui Andrutsos, spune următoarele, pe această temă:

„H. Andrutsos, neafirmând că Iisus a stat tot timpul
celor trei zile în Iad, lasă deschisă posibilitatea de a fi fost şi în
Rai.

Desigur, întrucât Raiul nu exista când a murit Iisus, ci
abia El 1-a inaugurat prin eliberarea celor din Iad, se explică de
ce învăţătura Bisericii nu pomeneşte explicit de Rai în legătură
cu cel trei zile cât a stat Iisus cu trupul în mormânt.

Ba, întrucât toată acţiunea lui Iisus în decursul celor trei
zile pare a se concentra în înălţarea din Iad a sufletelor celor
Drepţi şi numai ca rezultat al acestuia începe viaţa Raiului, ca
un final al acestei lucrări de trei zile, e foarte justificat să se
vorbească în mod accentuat de coborârea Lui la Iad şi să se
lase pe al doilea plan, pe un plan subînţeles, ideea Raiului" 454 .

In imnul al 3-lea, al cântării a 7-a, mormântul Domnului
e prezentat ca o Sfântă Masă, pe care „s-a arătat dumnezeiasca
vistierie de viaţă" 455 .

Consecvenţa cu care se repetă importanţa Sfintelor
Taine ar părea sâcâitoare pentru cineva din afară, dar nu şi
pentru credincioşii Bisericii, care abia aşteaptă să le primească
în ziua de Paşti.

In imnul următor, mormântul Domnului e un „izvor al
învierii" 456 . Din el învie Domnul şi din el ne vine şi nouă
bucuria.

Durerea morţii e convertită în bucurie. Dacă până acum
se plângea la morminte, acum de la morminte se aşteaptă
învierea, căci Domnul a înviat făcând din mormânt un
dormitor 457 , în care morţii se odihnesc pentru înviere.

454 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos..., op. cit., p. 335, nota 6.

455 Triod, ed. cit., p. 666.

456 Ibidem.

457 Am preluat ideea de dormitor pentru mormânt de la Protos. Conf. Dr. Justinian
Cârstoiu, pe care a folosit-o într-o predică rostită în Biserica mare a Sfintei Mănăstiri
Antim din Bucureşti.

A se vedea CV-ul său: http://www.ftoub.ro/index.php?view=article&id=8%3Aprotos-
conf-dr-justinian-carstoiu&option=com_content&Itemid=272.

153

în ultimul imn al cântării a 7-a se prezintă
atotpretutindenitatea dumnezeirii Sale: „una era dumnezeirea
lui Hristos în Iad şi în mormânt şi în Eden nedespărţită,
împreună cu Tatăl şi cu Duhul" 458 , dar şi consubstanţialitatea
persoanelor Prea Sfintei Treimi.

In imnul al 2-lea al cântării a 8-a, Iadul e desemnat prin
substantivul „cămări" 459 - un lucru rar în imnologia ortodoxă
- pentru ca, primul imn al cântării a 9-a, să vestească învierea
Sa: „Mă voi scula şi Mă voi preaslăvi" 460 .

Iar al doilea imn - al aceleiaşi cântări - ne propune o
înţelegere a învierii Sale şi ca slăvire a Prea Curatei Fecioare:
„Dar Te scoală, ca să fiu mărită" 461 .

Stihirile de la Laude propun aceeaşi viziune rezumativă
ca şi până acum.

în imnul întâi: „doarme Viaţa, şi Iadul se cutremură" 462 ,
deoarece Domnul cu trupul e în mormânt iar cu sufletul şi
dumnezeirea Sa în Iad, pe când în imnul al treilea suntem
chemaţi să vedem: „Viaţa noastră zăcând în mormânt, ca să
învieze pe cei ce zac în morminte" 463 .

în Slava pe glas 6, învierea Sa cea mult aşteptată e
proclamată cu bucurie: „prin înviere ne-a dăruit nouă viaţă
veşnică, ca un Bun şi Iubitor de oameni" 464 dar, în acelaşi
timp, învierea Sa e inefabilă, căci „inserată în timp, învierea
scapă totuşi spaţiului şi timpului, prin inserţia sa în veşnicia
divină, de neconceput pentru om" 465 .

Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare,
ne propune numai „stihirile învierii" 466 , pe glas 1 - care sunt
de fapt, stihirile de la Doamne, strigat-am - stihoavna şi
stihirile stihoavnei, cât şi heruvicul special.

în prima stihiră, Domnul Hristos e prezentat ca Singurul,
Care a arătat „în lume învierea" - căci El este învierea şi Viaţa
lumii - pentru ca în alte două stihiri să fie desemnat ca Cel „ce

458 Triod, ed. cit., p. 666.
459 Ibidem.

460 Ibidem.

461 Idem, p. 667.

462 Ibidem.

463 Ibidem.

464 Ibidem.

464 Ibidem.

465 Michel Quenot, învierea..., op. cit., p. 93.

466 Triod, ed. cit., p. 670.

154

ne-a izbăvit pe noi de fărădelegile noastre" 467 sau ca Cel, „Care
a izbăvit lumea de înşelăciunea vrăjmaşului" 468 .

Stihoavna e scurtă dar cuprinde, ca un tot unitar,
moartea şi învierea Domnului:

„Cu Patima Ta, Hristoase, din patimi

ne-ai liberat, şi cu învierea Ta

din stricăciune ne-ai izbăvit; Doamne,

slavă Ţie!" 469 .

Concepţia Sfântului autor a fost preluată şi păstrată şi de
teologia dogmatică ortodoxă, care nu vede Moartea Domnului
separată de învierea Sa, ci prezintă „învierea ca dar al
Crucii" 470 .

Dacă separăm Crucea de înviere nu putem înţelege
cursul răscumpărării decât fragmentar. Oprindu-ne la Cruce,
vedem numai suferinţa dar nu şi slava trupului înviat, iar dacă
ne oprim la înviere, Hristosul acesta nu mai e al iubirii
răstignite, ci doar o manifestare a puterii dumnezeieşti.

Soluţia cea mai bună e aceea de a păstra împreună
moartea şi învierea Domnului, ca realităţi unice, dar nu
separate, căci astfel se poate mărturisi - ceea ce imnologia
noastră face atât de bine - divino-umanitatea Domnului
Hristos.

Primele trei stihiri ale stihoavnei sunt rarităţi în materie
de imnologie, deoarece Iadul, personificat, dă mărturie despre
pogorârea Domnului în el:

„Iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi
primit pe Cel ce S-a n ascut din Măria" 471 , căci „deşertat-a
mormintele Cel ce a fost răstignit, slăbit-a puterea morţii" .

Iadul admite învingerea lui şi transformarea morţii în
viaţă, pentru cei Sfinţi. El recunoaşte că a fost „sfărâmat",
„stricat" de venirea Domnului şi că nu mai are nicio forţă
asupra celor ai lui Hristos.

467 Ibidem.

468 Ibidem.

469 Ibidem.

470 Pr. Constantin Galeriu, Jertfă..., op. cit., p. 246.
471 Triod, ed. cit, p. 671.

472 Ibidem.

155

Lamentaţiile lui sunt vane, pentru că Sfântul imnograf a
vrut să facă din învingerea Iadului un motiv prielnic ca să
cânte: „Slavă, Doamne, Crucii Tale şi învierii Tale" 473 .

Ultimul moment imnografic al acestei zile - şi al
Triodului - este Heruvicul glas 5 în care suntem îndemnaţi să
stăm „cu frică şi cu cutremur" 474 , fără a gândi la ceva
pământesc, căci „împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor,
merge să Se junghie şi să Se dea, spre mâncare,
credincioşilor" 475 .

Dureroasa şi lunga perioadă a Triodului se sfârşeşte
astfel apoteotic. Privaţiunile credincioşilor, văd înainte, în
Sfântul Potir, pe Acela pentru care au lăcrimat şi s-au trudit zi
de zi.

începe bucuria învierii Sale din morţi şi această bucurie
lasă în urmă orice umbrire a ei.

Concluzii:

Domnul Se pogoară în Iad ca un împărat, cu sufletul
unit cu dumnezeirea Sa, pe când cu trupul este în mormânt.

Cuprinsul Prohodului scoate în evidenţă faptul, că din
mormântul Domnului izvorăşte viaţă şi că e imposibil ca Viaţa
lumii să fie închisă în mormânt şi să rămână acolo.

Moartea Domnului accentuează realitatea trupului Său,
dar şi faptul că moartea Sa a fost aceea care ne-a mântuit în
mod obiectiv.

învierea Domnului pune o limită morţii iar prin
eliberarea celor din Iad Domnul a zdrobit Iadul. Imnele acestei
zile dovedesc realitatea unirii ipostatice şi faptul că Crucea a
împăcat pe oameni cu Dumnezeu, prin Acela care a fost
Pierzătorul stricăciunii.

Prin învierea Sa, Domnul a transformat moartea în viaţă
iar noi trebuie să nu separăm Crucea de înviere, deoarece
Hristos este Cel care le-a trăit pe amândouă pentru noi.

473 Idem, p. 671-672.

474 Idem, p. 688.

475 Idem, p. 689.

156

B. PENTICOSTARUL

157

7. Duminica învierii Domnului

„Dacă n-ar fi fost învierea, întruparea Fiului lui
Dumnezeu ca om, ar fi fost de scurtă durată şi n-ar fi schimbat
nimic în existenţa noastră" 476 .

Aceste lucruri le scria Părintele Profesor Dumitru
Stăniloae, într-un articol al său, ca să sublinieze importanţa
capitală a acestei dumnezeieşti zile pentru umanitate.

învierea Domnului a arătat că El e „subiect al învierii şi

477

al actului de biruire a morţii" . Prin scularea Sa din morţi a
arătat puterea Sa împărătească, adică faptul că moartea nu e
cea care îşi spune ultimul cuvânt, ci viaţa iar El e Dătătorul
vieţii.

Dar în comparaţie cu teologia romano-catolică - care
vorbeşte „de o «ridicare» a lui Hristos din moarte, ca act al
Tatălui" 478 şi de teologia protestantă - care vede în învierea Sa
o „sculare", ca o sentinţă a Tatălui, prin care Dumnezeu, „dă
Celui răstignit dreptate şi pune împăcarea în aplicare" 479 -
Ortodoxia face o atribuire alternativă, „a actului învierii, când
Tatălui, când Fiului, (care) arată o împreună-lucrare a Lor,
care include şi o intensă împreună-lucrare a Duhului Sfânt" 480 .

Din acest motiv şi învierea Domnului - ca şi toate
celelalte acte ale răscumpărării noastre - are la bază lucrarea
întregii Sfintei Treimi, căci „Tatăl, de la Care Duhul purcede,
dar Care este şi în Fiul, pnevmatizând trupul Domnului, îl
pnevmatizează prin Duhul. Dar unde e Duhul activ, Hristos nu
poate fi un obiect, ci e şi El în activitate.

în acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului
se realizează suprema comuniune între Tatăl şi Fiul în Duhul
Sfânt.

Numai datorită acestei depline pnevmatizări, din trupul
Fiului va iradia în lume Duhul, Care de la Tatăl purcede şi,

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, în
rev. Ortodoxia, XXXII (1980), nr. 3, p. 443.

477 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., voi. 2, op. cit., p. 111.

478 Idem, p. 110.

479 Berthold Klappert, Diskussion um Kreuz und Auferstehung, Wuppertal, 1971, p. 25,
apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia..., voi. 2, op. cit., p. 110.

480 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., voi. 2, op. cit., p. 1 10.

158

prin Hristos ca om, va fi trimis în lume. Căci nu e pasiv

AQ 1

Hristos în această iradiere a Duhului din trupul Lui" .

învierea Sa arată, aşadar, firea Sa umană, pe deplin
îndumnezeită, plină de strălucirea Duhului Sfânt, prin care
cheamă „nu numai oamenii, ci şi cosmosul întreg, într-o
solidaritate cu oamenii" , la îndumnezeire.

Acest aspect al iradierii Duhului Sfânt din trupul înviat
al Domnului - după cum am promis - va fi tratat mai amplu în
decursul acestei a doua părţi a lucrării, pentru a se preciza mult
mai bine adevărul, cum că „învierea lui Hristos nu a fost...
numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de
această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin ipostasul
Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească" 483 şi, în
consecinţă, pnevmatizarea trupului Său nu a fost un „dar"
exclusiv al învierii Sale din morţi, pentru că „Hristos a
îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-1
de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat" 484 .

Trecând la textul propriu-zis al Penticostarului,
observăm că celei mai mari şi mai veselitoare zi a anului
liturgic i s-au alocat în tipicul slujbei mai puţine imne - în
comparaţie cu zilele terminale ale Triodului - dar care sunt
aureolate de lumină şi de bucurie dumnezeiască.

Veselia negrăită a învierii Domnului este nuanţată pe
scurt dar cuprinzător, lucru care va transpare şi din cercetarea
imnelor de către noi.

Utrenia învierii este precedată de Canonul Sâmbetei
celei Mari - pe care l-am dezbătut deja - pentru ca, înainte de
miezul nopţii, protosul care conduce slujba, să rostească cu
glas mare: „Veniţi de primiţi lumină!" 485 .

Este un moment de maximă bucurie şi trăire ortodoxă.

Credincioşii primesc lumina lui Hristos, lumina ca
simbol al învierii Sale din morţi, pentru ca, mai apoi, să iasă
împreună cu clerul şi cântăreţii în afara Sfintei Biserici,
cântând:

481 Ibidem.

482 Pr. Ştefan Buchiu, întrupare..., op. cit., p. 143.

483 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., voi. 2, op. cit., p. 1 12.

484 Ibidem.

485 Penticostar, ed. cit., p. 13.

159

„învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,

îngerii o laudă în ceruri şi pe noi

pe pământ ne învredniceşte cu inimă

curată să Te mărim" 486 .

Acest imn e cel care exprimă tranziţia de la Triod la
Penticostar. El declară ca fiind cunoscută învierea Domnului
de către Sfinţii îngeri, pe care ei o laudă în ceruri dar cere, în
acelaşi timp, pentru credincioşii de pe pământ, inimă
duhovnicească pentru a o lăuda cum se cuvine.

Toţi membrii Trupului lui Hristos sunt afară, în mijlocul
naturii. De aici, din faţa Bisericii, se va rosti Sfânta Evanghelie
a învierii, cea de la Utrenie - pericopa de la Matei 28, 1-16 —
căci învierea Domnului este o prefigurare a eonului viitor,
unde „învierea cu trupul a persoanei omeneşti individuale, nu
poate avea loc, decât în solidaritate cu prefacerea întregii
substanţe a cosmosului" 487 .

Prin binecuvântarea pascală specială: „Slavă Sfintei..."

- numită de liturgişti: binecuvântarea propriu-zisă a Utreniei

- praznicul preaslăvit al învierii Domnului intră pe făgaşul lui
sărbătoresc.

Glasul clerului cât şi cel al credincioşilor devin un
singur glas, ca un fluviu ce nu mai poate fi oprit de niciun
obstacol. Revărsându-se peste malurile inimii, ei cântă troparul
învierii Domnului cu al său parfum dumnezeiesc inconfundabil
în imnologia ortodoxă:

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea

pe moarte călcând, şi celor din morminte

viaţă dăruindu-le" 488 .

Referindu-se la acesta în mod direct, un teolog ortodox
scria: „deşi pictura învierii lui Hristos în icoanele bizantine
este foarte mişcătoare, ea este întrecută de troparul zilei" 489 ,

486 Ibidem.

87 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Telogia Dogmatică..., voi. 3, op. cit., p. 235.
488 Penticostar, ed. cit., p. 14.

Constantine Cavarnos, Knowing God through Icons and Hymnody, in The Greek
Orthodox Theological Review, Holy Cross Orthodox Press, New York, voi. 23 (1978),
nr. 3-4, p. 283.

160

pentru că el transmite însăşi vocaţia entuziasmului, starea de a
fi în Dumnezeu, în înţelegerea tainelor Lui.

Prin învierea Sa din morţi - dintre cei morţi - Domnul a
învins moartea, „pentru a Se face izvorul puterii de
transfigurare a cosmosului actual şi al învierii trupurilor
noastre" 490 .

învierea Sa a devenit izvor permanent de viaţă şi de
sfinţire a tuturor, nu numai al Drepţilor izbăviţi din Iad, ci şi al
tuturor celor morţi sufleteşte şi depărtaţi de Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, învierea Sa a inversat rolurile: nu mai
este victorioasă moartea, ci viaţa, pentru că moartea reprezintă
consecinţa păcatului şi, în ultimă instanţă, a libertăţii rău
folosite, pe când viaţa e improprierea vieţii şi a operei lui
Hristos, Fiul Tatălui, în Duhul Sfânt.

Troparul învierii Domnului, care este încadrat de
stihurile pascale, se cântă de 10 ori în faţa Sfintei Biserici,
pentru ca în ritmurile dangătelor clopotului şi a lovirilor în
toacă, întreaga comunitate să reintre înăuntru, „în aceeaşi
ordine ca la ieşire" 491 .

Simbolismul acestor procesiuni este profund hristologic.

Pentru a mărturisi îndumnezeirea omului şi a
cosmosului, comunitatea iese din mormânt, împreună cu
Hristos, iar pentru a prefigura intrarea întregii creaţii în
împărăţia lui Dumnezeu, comunitatea îl urmează pe Hristos -
Cel care va veni - în bucuria vieţii veşnice.

După cădirea întregului locaş de cult, începe Canonul
învierii, o creaţie a Sfântului Ioan Damaschin 492 , care cuprinde
30 de imne, în afara irmoaselor repetitive.

Primul imn al Canonului e o adresare sobornicească:

„Ziua învierii, popoare, să ne luminăm!

Pastile Domnului, Pastile! Că din moarte la viaţă

şi de pe pământ la cer,

Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

cei ce cântăm cântare de biruinţă" 493 .

490
491

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., voi. 3, op. cit., p. 235.
Penticostar, ed. cit., p. 15. După cum se spune în însemnările cu litere roşii,

tipiconale, din Penticostar.

492
493

A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Damaschin.
Penticostar, ed. cit., p. 16.

161

Toate popoarele sunt chemate la luminarea pe care o
aduce învierea Domnului - căci Dumnezeu „voieşte, ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I
Tim. 2, 4) - pe de o parte iar, pe de altă parte, luminarea pe
care o invocă aici Sfântul Ioan, se poate traduce prin bucurie,
căci ziua învierii Domnului e ziua în care bucuria e o lumină a
feţei noastre, cât şi a întregii noastre fiinţe.

Dar într-o altă ordine de idei, luminarea minţii e şi o
înţelegere mistagogică, o revelare a sensurilor adânci ale
învierii Sale. Tocmai de aceea, în loc să se uite momentul
jertfei Domnului, Sfântul Ioan ne precizează, că noi II slăvim
pe Cel care e Pastile, pe Cel care a făcut trecerea nu de la viaţă
spre moarte, ci din moarte spre viaţă.

După cum spunea Michel Quenot: „trupul Celui înviat
aminteşte întotdeauna de Cruce" 494 . Şi spune aceasta, pentru că
acesta a fost drumul îndumnezeirii: trecerea prin momentul
Crucii, prin suferinţă şi moarte, pentru a se ajunge la înviere,
la transfigurare.

învierea a trecut pe oameni „din moarte la viaţă", dar şi
„de pe pământ la cer", la o viaţă cerească, prin intuirea
traiectoriei normale a întregii creaţii.

Cântarea aceasta e una a biruinţei, pentru că suntem
biruitori împreună cu Hristos, Cel biruitor.

Al doilea imn al cântării întâi e o pregătire pentru
întâlnirea cu Hristos:

„Să ne curăţim simţirile şi să

vedem pe Hristos strălucind cu

neapropiată lumină a învierii. Şi,

cântându-I cântare de biruinţă,

luminat să-L auzim zicând:

Bucuraţi-vă\" 495 .

Ni se cere şi nouă umplerea de Duhul Sfânt, pentru a-L
vedea pe Hristos strălucind în Duhul Sfânt. Harul
dumnezeiesc, care strălucea din trupul Domnului la învierea Sa

Michel Quenot, învierea... , op. cit., p. 89.
Penticostar, ed. cit., p. 16.

494
495

162

din morţi, arată că el e aducător de bucurie şi, implicit, că
prezenţa harului în noi e prezenţa bucuriei învierii personale
din moartea înţelegerilor trupeşti ale lucrurilor.

Lumina învierii Sale e „neapropiată", pentru că e
neînţeleasă din cauza neexperierii ei.

Imnul de faţă ne implică într-o lucrare epecstatică.

Numai depăşirea înţelesurilor înguste - prin purificare
de patimi - şi trăirea în Duhul Sfânt ne poate da vederea lui
Hristos în lumina dumnezeiască, conform mărturiei Sfântului
Simeon Noul Teolog:

„...Dintr-o dată Te-ai arătat de sus mult mai mare decât
soarele, strălucind din ceruri şi până în inima mea. Toate
celelalte le-am văzut ca într-un întuneric adânc, iar în mijloc
un stâlp luminos (îs. 13, 21) care tăia văzduhul, ajungând din
ceruri până la mine, ticălosul" 496 .

Astfel, cei care II văd în mod extatic pe Hristos devin
biruitori ca şi El. Bucuria vederii Lui e bucurie absolută,
bucurie în care vor auzi, ca şi Sfintele Femei Mironosiţe:
Bucuraţi-vă!

în al treilea imn al cântării întâi se face un îndemn la
bucurie pentru întreaga creaţie văzută şi nevăzută.

Se cere o „cuviinţă" 497 a bucuriei atât de la îngeri, cât şi
de la oameni, o veselie duhovnicească.

învierea trebuie să fie o prăznuire a cerului şi a
pământului deopotrivă, căci „a înviat Hristos, Bucuria
(noastră) cea veşnică" 498 .

Această perspectivă eshatologică a învierii Sale este
bine venită, deoarece Hristos Domnul va fi Bucuria eternă a
tuturor Sfinţilor. Cei care-şi sfinţesc viaţa sunt conştienţi de
faptul, că încep, încă de pe acum, să trăiască fericirea
dumnezeiască şi tind spre fericirea dumnezeiască nesfârşită, pe
care o vor trăi în viaţa viitoare.

Imnele Canonului învierii, ca şi celelalte canoane
discutate până acum, au ample direcţii.

496 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, voi. 3, Ed. Deisis, Sibiu,
2001, p. 160.

497 Penticostar, ed. cit., p. 16.
498 Ibidem.

163

în imnul întâi al cântării a treia ni se indică „izvorul
nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care
ne întărim" 499 , căci e „băutură nouă".

„Domnul mort e, în acelaşi timp, dătător de viaţă şi
izvor de nestricăciune, ca Unul ce biruieşte legile firii
stricăcioase" 500 , dar izvor de nestricăciune e şi „Sângele Său...
cald, (ce e) pecetluit cu căldura Duhului" 501 .

Dumnezeieştile Taine deci sunt băutura nouă şi
cerească, aduse nouă de Hristos însuşi.

în imnul următor se constată, că „acum toate s-au
umplut de lumină" 502 , „adică nu numai au primit lumina, ci s-
au umplut ca să şi dea" 503 , să reverse lumină.

Pentru că toate sunt martore ale prezenţei lui Hristos,
Cel care a înviat din morţi, pentru aceasta toate trebuie „să
prăznuiască" 504 , pentru că , întru El, toate „s-au întărit".

Ultimul imn al cântării a treia însă ne propune o mergere
a creştinului în moarte dar şi în înviere împreună cu Hristos:

„Ieri m-am îngropat

împreună cu Tine, Hristoase;

astăzi mă ridic împreună cu Tine,

Cel ce ai înviat.

Răstignitu-m-am ieri

împreună cu Tine; însuţi

împreună mă preamăreşte

A SOS

Mântuitorule, în împărăţia Ta" .

Trecând peste caracterul Sfântului Botez, acela de a fi
„începătura vieţii în Hristos" 506 , Sfântul Ioan Damaschin se
referă aici la o moarte duhovnicească şi la o înviere
duhovnicească a creştinului ortodox.

499 Ibidem.

Magistrand Traian Seviciu, Hristologia şi Soteriologia Sfântului Ioan Damaschin,
după canoanele învierii, înălţării şi Cincizecimii, în rev. Ortodoxia, XI (1959), nr. 4, p.
575.

501 Ibidem.

502 Penticostar, ed. cit., p. 16.

503 Magistrand Traian Seviciu, Hristologia..., art. cit., p. 578.

504 Penticostar, ed. cit., p.16.

505 Ibidem.

506 Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 94.

164

îngroparea lui e o îngropare a păcatului iar ridicarea lui
e o ridicare la viaţa în Duhul Sfânt.

Dar păstrând proporţiile momentelor liturgice reale,
moartea credinciosului cu Hristos e pătimirea sufletească
împreună cu El, pe când ridicarea cu Hristos c el înviat e o
ridicare, din durere, la bucurie multă.

Sfântul Ioan cere „preamărirea", fericirea veşnică.
Unirea cu Hristos o vrea pentru totdeauna, căci aceasta e
„fericire culminantă, în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Cel
întrupat şi înviat ca om pentru veci, şi cu toţi cei uniţi în
această comuniune" 507 .

Ipacoi-u\ este o parafrazare a textului de la Matei 28, 1-
7 - cu uşoare adaptări pentru cult - în care învierea Domnului
e o mărturie expresă a faptului, că El este „Fiul lui
Dumnezeu" 508 .

In primul imn al cântării a 4-a, apelându-se la Prorocul
Avacum, se vesteşte tuturor că „astăzi e mântuirea lumii" 509 iar
în imnul următor, Domnul e „Mieluşel"-ul „fără prihană" dar
şi „Pastile noastre, ca Cel ce n-a gustat stricăciune" 510 .

Al treilea imn al cântării a 4-a, ne învaţă că Domnul S-a
jertfit de bunăvoie pentru noi, devenind „Pastile cele
curăţitoare" 511 ale noastre, dar şi faptul că El e „Soarele
Dreptăţii", Care „din mormânt, a strălucit nouă, (în mod)
frumos" 512 .

Expresivitatea imnelor învierii Domnului este uluitoare.
Consecvenţa cu care se scoate în evidenţă această zi unică este
eminamente plină de lumină şi profunzime duhovnicească.

La tot pasul, conotaţiile dogmatice ale imnelor au o
grandoare specială şi ingenuă, făcând din întreaga panoplie
imnică o grădină plină de miresme dumnezeieşti.

Primul imn al cântării a 5-a are privirea aţintită tot spre
„Soarele Dreptăţii" 513 .

Hristos le răsare „tuturor viaţă", „căci viaţa cerească este
iubirea, deoarece binele este vrednic de iubirea celor ce-1

Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor..., voi. 1, op. cit., p. 200.
Penticostar, ed. cit., p. 17.

507
508

509 Ibidem.
510 Ibidem.
511 Ibidem.

512 Ibidem.

513 Ibidem.

165

cunosc şi Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine. Iar cunoaşterea dă
naştere iubirii, fiindcă obiectul cunoaşterii este prin excelenţă
bun. Iar de adevăratul bine, nu te saturi niciodată" 514 .

Imnul următor reaminteşte de golirea Iadului de către cei
Drepţi. Aceştia, „spre lumină se grăbeau" 515 - spre Hristos -
„cu picioare sprintene („vesele" - în ediţiile mai vechi... şi mult
mai expresiv), lăudând Pastile cele veşnice".

Lauda lor era o preaslăvire a biruinţei Sale asupra
Iadului plin de întuneric şi de tristeţe.

In ultimul imn al cântării a 5-a, învierea Domnului e
prezentată aidoma ieşirii unui mire din cămara de nuntă, adică
plină de bucurie şi de dragoste pentru oameni.

Imnul acesta are sublimitatea şi înălţimea Cântării
cântărilor, unde „iubirea ca moartea e de tare" iar „marea nu
poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească" (Cânt. 8, 6-

7).

Descriind modul învierii Domnului, Sfântul Ioan
Damaschin - după cum se poate observa - apelează la imagini
cu semnificaţii care mai de care mai înalte.

In codul acestor imagini, el observă inefabilul situaţiilor
şi pentru aceasta le conexează învierii.

Imnul de debut al cântării a 6-a e o reactualizare a
prefigurărilor care ţin de persoana Sfântului Proroc Iona:

„Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos

ale pământului şi ai sfărâmat

încuietorile cele veşnice, care ţineau

pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi,

ca şi Iona din chit, ai înviat din

mormânt" 516 .

Ca şi Prorocul, Domnul iese din mormânt într-un mod
minunat. După ce sfărâmă Iadul, El învie cu trupul Său, care
devenise „mediu transparent al spiritului şi al Absolutului

r i n

personal" .

514 Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri. Partea a Ii-a, op. cit., p. 382.

515 Penticostar, ed. cit., p. 17.

516 Idem, p. 18.

517 Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor..., voi. 1, op. cit., p. 197.

166

Acelaşi mod minunat al învierii Sale, îl indică şi imnul
următor, căci:

„Păzind peceţile întregi, Hristoase,

ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai

stricat cheile fecioriei prin naşterea Ta,

fio

şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului" .

învierea Domnului a fost aidoma naşterii Sale din Prea
Curata Maică.

„învierea lui Hristos iese de sub puterea de percepere a
simţurilor omeneşti, ea făcându-se într-un mod inefabil ca şi
naşterea Sa" 519 , fiindcă învierea Sa n-a stricat peceţile
mormântului, după cum nici naşterea Sa n-a stricat peceţile
fecioriei.

Ultimul imn al cântării a 6-a exprimă caracterul
paradoxal al persoanei Domnului Hristos, acela de a fi „Jertfa
cea vie (dar) şi nejertfită" 520 , pe când condacul şi icosul sunt
evocări ale Evangheliilor învierii.

Sinaxarul zilei e o tâlcuire cronologică a momentelor
întâmplate la învierea Sa, cât şi punctul final al discuţiei despre
eliberarea celor din Iad:

„Dar pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat pe toţi
câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi
sufletele Sfinţilor din veac, ţinute cu sila de Iad, le-a slobozit şi
a dăruit tuturor putinţa să se urce la ceruri" 521 .

Cântarea „învierea lui Hristos...", care urmează după
acesta ţine la un loc Crucea şi învierea, căci, deşi sunt
„momente distincte şi distanţate, Moartea şi învierea
Domnului fac totuşi o unitate" .

„Prin Cruce" a venit „bucurie la toată lumea" 523 , căci
Hristos cel înviat e Cel care a fost răstignit pe lemn şi nu un
altul.

518 Penticostar, ed. cit., p. 18.

519 Magistr. Traian Seviciu, Hristologia..., art. cit., p. 576.

520 Penticostar, ed. cit., p. 18.

521 Idem, p. 19.

22 Magist. Traian Seviciu, Hristologia..., art. cit., p. 575.
523 Penticostar, ed. cit., p. 20.

167

învierea Sa „a dăruit nouă viaţă şi mare milă" - stă scris
în al doilea imn specific slujbei învierii - pe când primul imn
al cântării a 7-a adaugă ideea, că Domnul, „prin Patimă, pe cel
muritor îl îmbracă, în podoaba nestricăciunii" 524 , a slavei Prea
Sfintei Treimi.

în imnul următor, Sfintele femei, care aduceau miruri
pentru Cel mort s-au întâlnit cu El viu. Lacrimile lor s-au
preschimbat în bucurie mare, căci au fost trimise să
binevestească Sfinţilor Apostoli „Pastile cele de taină" .

Dimensiunea eshatologică a umanităţii Sale
transfigurate este tainică.

Apostolii se bucură de Domnul acum, ca în veacul
viitor, căci prin trupul Său ei văd „cea mai luminoasă slavă,
transparenţă şi frumuseţe duhovnicească" 526 posibilă.

Imnul următor - având în vedere acest aspect - este
foarte explicabil:

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea

Iadului şi începătura altei vieţi veşnice;

şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel

Unul binecuvântat, Dumnezeul

Părinţilor noştri, şi preaslăvit" .

Tonul sigur, ferm, al Sfântului imnograf, scoate în
evidenţă concreteţea evenimentelor întâmplate. El nu exprimă
supoziţii, ci realitatea mântuirii noastre.

întreaga etalare a evenimentelor întâmplate cu Hristos
are menirea să autentifice întreaga Sa operă mântuitoare şi să o
facă credibilă credincioşilor. Tocmai de aceea ordinea
evenimentelor e foarte bine subliniată în fiecare imn în parte.

Ultimul imn al cântării a 7-a e o trimitere la divino-
umanitatea lui Hristos: „Lumina cea fără de ani din mormânt,
cu trupul, tuturor a strălucit" 528 , pe când imnul cu care se
începe cântarea a 8-a se pronunţă pentru importanţa cultică a
învierii Domnului, căci Duminica învierii este „aleasă şi sfântă

524 Ibidem.

525 Ibidem.

526 Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor..., voi. 1, op. cit., p. 197.

527 Penticostar, ed. cit., p. 20-21.

528 Idem, p. 21.

168

zi" şi „praznicul praznicelor", cât şi „sărbătoare a sărbătorilor"

529

Al doilea imn al cântării a 4-a e o chemare la unirea cu
Hristos, întru Care ne împărtăşim cu „rodul cel nou al viţei (şi)
al dumnezeieştii veselii" .

Sfintele Taine sunt veselie pentru că te umplu de veselia
tainică a învierii Sale.

Hristos cel răstignit şi înviat e viaţa şi bucuria
ortodocşilor, deoarece unirea intimă cu El, prin Sfintele Taine,
ne revelează dragostea Sa cea mare faţă de noi.

Irmosul cântării a 9-a ne vorbeşte tot despre veselie dar
despre aceea a Prea Curatei Maici în ziua învierii Fiului şi a
Dumnezeului ei.

Sionul trebuie să salte şi să se bucure iar Ierusalimul să
se lumineze. învierea Sa e o răsărire deasupra Ierusalimului.

Ultimul imn este o prelungire eshatologică a învierii:

„O, Pastile cele mari şi

preasfinţite, Hristoase!

O, înţelepciunea şi Cuvântul

şi Puterea lui Dumnezeu!

Dă-ne nouă să ne împărtăşim

cu Tine, mai adevărat ,

în ziua cea neînserată

a împărăţiei Tale" 532 .

Pornind de la neputinţa exprimării slavei Cuvântului
întrupat, Sfântul Ioan Damaschin se roagă pentru o împărtăşire
mai deplină cu Hristos, în împărăţia Sa, adică în sensul
cuvintelor „faţă către faţă" de la I Corinteni 13, 12.

Luminânda învierii, în adânca ei bogăţie dogmatică, reia
evenimentele Morţii, ale Pogorârii la Iad şi ale învierii
Domnului:

529 Ibidem.

530 Ibidem.

531 Părintele Profesor Ştefan Buchiu preferă, în locul sintagmei „mai adevărat",
sintagma „mai deplin", pentru o înţelegere mai sigură a sensului propoziţiei.

532 Penticostar, ed. cit., p. 22.

169

„Cu Trupul adormind,

ca un muritor, împărate

şi Doamne,

a treia zi ai înviat,

pe Adam

din stricăciune ridicând

şi moartea pierzând;

Pastile nestricăciunii,

lumii de mântuire" .

Moartea Sa e un „somn" prin scurtimea ei, deşi trupul
Său a fost ca al unui muritor. Iar odată cu Domnul şi Adam a
fost ridicat din Iad, pentru că El e „trecerea", „Pastile
nestricăciunii".

Stihirile de la Laude surprind atât momentul pogorârii
Domnului la Iad, cât şi momentul plin de bucurie al învierii
Sale.

Iadul e prezentat ca un loc jefuit, „prădat" 534 de către
Domnul. Prin pătimirea „Sa ca un om şi de voie" , El devine
„Pastile cele sfinţite... Pastile cele noi şi sfinte, Pastile cele de
taină" 536 .

învierea Sa a deschis celor credincioşi uşile Raiului, fapt
pentru care tot pământul trebuie să salte şi să se veselească.

în penultima stihiră de la Laude avem o altă imagine
inefabilă a învierii, căci Hristos, a ieşit „din mormânt ca dintr-

c-tn

o cămară strălucind" .

Trupul îndumnezeit al Domnului a trecut peste
mărginirile materiei datorită noilor calităţi pe care le-a
dobândit.

Trupul Său, fără să înceteze a fi material, devine plin de
lumină şi asemenea Puterilor cereşti, datorită faptului că el a
devenit mediu de iradiere al Duhului Sfânt.

înviind trupul Său, Hristos „Şi-a arătat atotputernicia în
raport cu materia, dar şi valoarea ce i-o acordă... prin învierea
materiei, ca trup omenesc întru incoruptibilitate" .

533 Ibidem.

534 Idem, p. 23

535 Ibidem.

536 Ibidem.

537 Idem, p. 24.
38 Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor..., voi. al 2-lea, op. cit., p. 169.

170

Părintele Dumitru Stăniloae referindu-se la trupul înviat
al Domnului şi la modul de a se manifesta al acestuia scria
următoarele:

„Datorită stării lui înduhovnicite era un trup total
transparent pentru sufletul şi dumnezeirea Sa şi deci, cei ce-1
vedeau, îşi dădeau seama de prezenţa dumnezeirii în El.

Era un trup eliberat de orice dependenţă de condiţiile
vieţii în lume. Participa deplin la viaţa Absolutului personal.
Era prin aceasta un trup luminat de slava Absolutului.

Era un trup al libertăţii desăvârşite şi un transparent
neumbrit al raţiunii, al înţelegerii şi al simţirilor curate. Prin El
nu se vedea decât lumina... (căci) nu mai era supus

con

necesităţilor comune" .

Faptul închinării Sfintelor Femei Mironosiţe de la Matei
28, 9 e o consecinţă normală a îndumnezeirii trupului Său,
pentru că prin el şi-au dat seama de dumnezeirea Sa.

De aceea şi El le spune: „Nu vă temeţi!" (Matei 28, 10)
şi apoi continuă să le vorbească familiar, ca nu cumva să
creadă că El este un alt Iisus, decât Cel pe care îl cunoscuseră.

Trupul Său îndumnezeit transcende de acum timpul şi
spaţiul. Fiind numai lumină, apare în faţa Sfinţilor Apostoli
când aceştia nu se aşteaptă (In. 20, 1 9) şi Se face, dintr-o dată,
nevăzut de Sfinţii Luca şi Cleopa (Le. 24, 31).

Dar în afara acestor noi însuşiri ale trupului Său,
Domnul, „după înviere, e mai aproape de umanitate şi e mai
aproape de om... tocmai întrucât e mediu mai deplin al
revelării lui Dumnezeu" 540 şi acest fapt e cel mai important în
relaţia Lui cu noi.

Legătura cu El e acum mult mai directă, deoarece poate
fi cu orice om, care crede în El şi II iubeşte cu adevărat.

Imnul de la Slavă... Şi acum... e ultimul imn al Utreniei
- în afara troparului Sfântului Ioan Gură de Aur - şi poate fi
numit, pe drept cuvânt, imnul iertării:

Ziua învierii! Şi să ne luminăm

cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne

îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi

539 Idem, p. 198.

540 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos..., op. cit., p. 315.

171

celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm

toate pentru înviere. Şi aşa să strigăm:

Hristos a înviat din morţi, cu moartea

pe moarte călcând, şi celor din morminte

viaţă dăruindu-leV .

învierea Domnului trebuie să ne determine să iertăm,
pentru ca să putem să prăznuim.

Prăznuirea cere bucurie şi, pentru aceasta, nu trebuie să
fim supăraţi cu nimeni. Trebuie să ne iubim între noi dar să
„ne iubim (şi) prin Dumnezeu, esenţa şi modul iubirii" 542 .

Ceasurile Sfintelor Paşti sunt formate aproape numai
din imne, dintre care, pe unele, le-am discutat deja.

Din imnele nediscutate, numai două ne vor reţine atenţia
şi, în primul rând, troparul care tratează despre
atotpretutindenitatea Dumnezeirii:

„în mormânt cu trupul,

în Iad cu sufletul ca

un Dumnezeu,

în Rai cu tâlharul

şi pe scaun ai

fost, Hristoase,

cu Tatăl şi cu Duhul,

toate umplându-le,

Cel ce eşti necuprins" 543 .

Troparul de faţă dogmatizează faptul că, „pe de o parte,
Hristos este consubstanţial cu Tatăl prin dumnezeirea Sa, (iar)
pe de altă parte, El este consubstanţial cu noi, prin umanitatea
Sa" 544 .

E necuprins după Dumnezeirea Sa, Care pe toate le
umple, dar cu trupul e închis în mormânt iar cu sufletul este în
Iad.

41 Penticostar, ed. cit., p. 24.

542 Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Taina nunţii, în rev. Studii Teologice, XII (1960),
nr. 7-8, p. 486.

543 Penticostar, ed. cit., p. 27.

544 Vladimir Lossky, Introducere..., op. cit., p. 132-133.

172

Troparul de faţă exprimă realitatea paradoxală şi, în
acelaşi timp, supralogică a ipostasului Cuvântului întrupat.

Recunoscându-se mărginirea trupului şi, oarecum, şi a
sufletului, trebuie să se recunoască şi unitatea Prea Sfintei
Treimi şi de aceea imnul are o exprimare nuanţată.

Al doilea imn pe care îl vom discuta - şi ultimul de fapt
al acestei zile, deoarece imnele Sfintei Liturghii au fost trecute
deja în revistă - se referă la frumuseţea suprafirească a
mormântului Domnului:

„Ca un purtător de viaţă,

ca un mai înfrumuseţat

decât Raiul cu adevărat

şi mai luminat decât

orice cămară

împărătească s-a arătat,

Hristoase,

mormântul Tău,

izvorul învierii noastre" 545 .

Pentru că acolo a fost pus trupul Domnului, mormântul
Său a devenit expresia cea mai înaltă a frumuseţii.

De acolo, din „trupul purtător de viaţă" dumnezeiască, a
izvorât şi învierea Sa pentru întreaga lume.

De aceea, mormântul Său e prima Sfântă Masă a
Bisericii de unde a izvorât mântuirea tuturor.

Concluzii:

învierea Domnului e ziua celei mai mari bucurii a
Ortodoxiei, pentru că Viaţa noastră, Hristos, a învins moartea
şi Iadul. învierea Domnului a arătat că trupul poate fi
îndumnezeit şi că fundamentul învierii morţilor este propria Sa
înviere din morţi.

545 Penticostar, ed. cit., p. 27.

173

Dar învierea Sa aminteşte şi de răstignire, deoarece
trupul Său transfigurat poartă semnul cuielor şi al rănilor
suferite.

Hristos este bucuria şi fericirea noastră, pentru că e
Pastile nostru, Cel prin care noi ne-am izbăvit de moartea cea
veşnică.

învierea Sa a fost inefabilă, ca şi naşterea Sa din Prea
Curata Fecioară iar îndumnezeirea trupului Său a făcut total
transparentă dumnezeirea Sa.

Necesitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului
dar şi faptul că mormântul Său este expresia celei mai înalte
frumuseţi duhovniceşti vin ca să umple, într-un mod admirabil,
bucuria acestei zile unice a anului liturgic.

174

8. Lunea Săptămânii Luminate

Ziua liturgică începe cu Vecernia numită şi „a doua
înviere" - din după-amiaza zilei de Paşti - iar compoziţiile
imnice devin din ce în ce mai puţine cu excepţia zilei de vineri.

începem discutarea imnelor, cu prima stihiră de la
„Doamne strigat- am...", unde se observă drumul mântuirii
oamenilor,făcut de Fiul lui Dumnezeu întrupat:

„Celui mai înainte de veci din Tatăl

născut, lui Dumnezeu Cuvântului,

Celui întrupat din Fecioara Măria,

veniţi să ne închinăm!

Că Crucea răbdând, îngropării S-a dat,

precum însuşi a voit; şi înviind din

morţi, m-a mântuit pe mine, omul cel

rătăcit" 546 .

Cel ce S-a născut din Tatăl din veci, S-a întrupat şi din
Prea Curata Fecioară asumându-Şi firea umană ca să o
mântuiască.

Mântuirea e a „omului rătăcit", a omului care se
depărtase de la „cunoştinţa lucrurilor şi (de la) înţelepciunea
cuvântului" 547 .

Venirea Fiului lui Dumnezeu a fost pentru el, căci
„moartea Sa a răsturnat destinul nostru, a inversat drumul
vieţii noastre, deoarece numai El a putut să realizeze unitatea
noastră cu Dumnezeu, prin jertfa Sa" .

Aceeaşi temă este tratată şi de stihira următoare, unde
Hristos, Mântuitorul nostru, „a rupt zapisul...pe Cruce
pironindu-1" 549 .

546 Penticostar, ed. cit., p. 31.

5 7 Sfanţul Nichita Stithatul, Filocalia românească, voi. al 6-lea, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 1997, p. 312.

5 8 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, op. cit., p. 201.

549 Penticostar, ed. cit., p. 31.

175

Totalitatea păcatelor lumii este simbolizată printr-o
dovadă scrisă iar faptul că toate păcatele lumii pot fi cuprinse
la un loc, pe o singură listă, arată că moartea Sa le absolvă pe
toate indiferent de cât de multe ar fi sau de mari.

Păcatele lumii au fost pironite pe Cruce, conform
Coloseni 2, 14. Dar Cel ce a înviat din morţi şi S-a înălţat la
cer, şezând de-a dreapta Tatălui, „iarăşi va să vină (ca) să
judece lumea, pe care a zidit-o" 550 .

După cum am semnalat şi în perioada Triodului,
Dumnezeu va judeca lumea, pentru că lumea e zidirea Sa şi de
aceea Judecata Sa e legitimă. Fiind Cel care a făcut-o să existe,
tot El poate să-i şi despartă pe cei buni de cei răi, după
criteriul libertăţii faptelor lor.

Urmează, în cuprinsul Vecerniei, 5 stihiri „ale lui
Anatolie" 551 , cu un bogat conţinut soteriologic.

Cel ce a „fost răstignit şi îngropat" 552 , a fost vestit de
înger ca „Stăpân". El este Acela care a „şters blestemul
pomului" , adică păcatul strămoşesc, prin moartea şi învierea
Sa.

învierea Domnului a fost luminare a neamului omenesc,
căci El le-a umplut pe toate de har.

în al treilea imn al lui Anatolie, apare din nou ideea
prăbuşirii Iadului, deoarece „porţile cele de aramă le-ai
sfărâmat şi încuietorile cele de fier le-ai zdrobit" 554 .

încătuşarea Iadului a luat sfârşit prin prezenţa Sa în Iad.
El a scos „din întuneric şi din umbra morţii" 555 pe cei legaţi,
rupând „legăturile" cu care aceştia erau ţinuţi.

Stihira de la Slavă, anticipează înălţarea Sa la cer - căci
„din morţi ai înviat şi eşti în şanurile Tatălui" 556 - iar cea de la
Şi acum este minunata Dogmatică a glasului al doilea, unde
rugul văzut de Moise, ca prefigurare, s-a împlinit în persoana
Prea Curatei Fecioare, atunci „când Darul a venit" 557 .

550 Ibidem.

551 Idem, p. 32.

552 Ibidem.

553 Ibidem.

554 Ibidem.

555 Ibidem.

556 Ibidem.

557 Ibidem.

176

Fiindcă stihirile stihoavnei sunt stihirile Laudelor - şi
ele au fost discutate deja - trecem la stihirile Laudelor de la
Utrenie.

Prima stihiră vorbeşte despre necesitatea acceptării
soborniceşti a operei mântuitoare:

„Toată suflarea şi toată făptura

pe Tine Te slăveşte, Doamne,

că prin cruce moartea ai stricat,

ca să arăţi popoarelor învierea Ta

cea din morţi,

ca un Iubitor de oameni" .

în Biserica Sa, toţi trebuie să-L slăvească pe El, pentru
tot ce a făcut din iubire pentru umanitate.

Aici, în Biserică - care e, „o unanimitate de persoane, în
care se păstrează neanulată fiecare persoană" 55 ' - „toată
suflarea" trebuie să-L înţeleagă şi să-L slăvească, după gradul
desăvârşirii personale şi fără a strica comuniunea existentă,
căci e ştiut, că „mădularele (Bisericii n.n.), nu sunt
uniformizate, ci sunt complementare"'' .

In stihira a doua, Domnul e numit „Piatra vieţii" în
comparaţie cu piatra moartă şi surdă a mormântului.

Iudeii, care veniseră ca să termine definitiv cu Hristos
Domnul, sunt ruşinaţi de învierea Sa din morţi, moment în care
îngerul bucuriei a zis: „Mântuitorul lumii a înviat din morţi şi
a umplut toate de bună mireasmă" 562 .

Tonul viu şi entuziast al stihirii de faţă e un ecou propriu
bucuriei pascale. Cu bucuria învierii Sale în suflet totul e
frumos şi duhovnicesc. Domnul a învins moartea şi în locul ei,
„Stăpânul cel dătător de viaţă" 563 ne-a devenit înviere.

Cu acestea zise, şi planul imnografic al acestei zile ia
sfârşit.

558 Idem, p. 34.

559 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Natura Bisericii din punct de vedere fiinţial şi
comunitar, în rev. Mitropolia Banatului, XXX (1980), nr. 10-12, p. 659.

560 Ibidem.

561 Penticostar, ed. cit., p. 35.

562 Ibidem.

563 Ibidem.

177

Concluzii:

Hristos Domnul Şi-a asumat firea umană ca să o
mântuiască, căci omul se depărtase de Dumnezeu. El va judeca
lumea, pentru că El a creat-o iar prin învierea Sa le-a umplut
pe toate de har.

Pogorârea Sa în Iad a însemnat izbăvirea celor Drepţi iar
Sfânta Biserică îi cuprinde pe toţi cei care vor să se
mântuiască.

178

9. Marţea Săptămânii Luminate

în comparaţie cu zilele din Săptămâna Sfintelor Patimi,
zilele Săptămânii Luminate nu au o tematică aparte - cu
excepţia zilei de vineri - ci ele se constituie într-o prelungire,
firească şi normală, a imnologiei marelui praznic al învierii
Domnului.

In fiecare zi se reiterează momentele mântuirii obiective,
pentru a se arăta importanţa capitală pe care o au pentru
pleroma Sfintei Biserici.

în prima stihiră de la Doamne strigat-am, Crucea
Domnului e prezentată drept forţa dumnezeiască care 1-a
înfrânt pe diavol:

„Cu Crucea Ta, Hristoase, Mântuitorule,

puterea minţii s-a dezlegat şi înşelăciunea

diavolului s-a surpat, iar neamul omenesc,

prin credinţă fiind mântuit, cântare

Ţie totdeauna aduce" 564 .

Dar cu toate că afirmăm învingerea Iadului de către
Jertfa Domnului, „Răstignirea şi învierea (Sa, deşi) sunt
evenimente reale, în faţa unei analize şi demonstraţii raţionale,
(ele) intră în categoria «tainei»" 565 .

Căci nu putem arăta, cum s-a întâmplat, în mod real,
zdrobirea Iadului prin Jertfa Domnului.

Vorbim expozitiv şi nu analitic. Ne scapă adâncul a ceea
ce mărturisim şi ne pronunţăm, doar în măsura în care avem
detalii revelaţionale.

Studiul Părintelui Nicolae Buzescu - citat mai sus -
surprinde foarte bine teologia Crucii în imnologia ortodoxă.

Printre altele, Sfinţia sa spune: „Adevărul Crucii este
expus într-o manieră oarecum programatică (în imnologie

564 Ibidem.

Pr. Prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox, în rev.
Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 278.

179

n.n.), adică prin felul în care lucrează Crucea asupra sufletelor
credincioşilor şi prin ceea ce a realizat.

Ea este prezentată ca un „dar" dumnezeiesc, care a tras
lumea la Dumnezeu, redându-i nemurirea paradisiacă şi
rămânând în viaţa credincioşilor, ca «o scară prin care ne-am
suit la ceruri»" 566 .

Stihira următoare enumera unele dintre consecinţele
învierii Domnului:

„Luminatu-s-au toate cu învierea Ta,

Doamne, şi Raiul iarăşi s-a deschis

şi toată zidirea lăudându-Te, cântare

Ţie, totdeauna aduce" 567 .

întreaga făptură s-a luminat - pentru că şi-a aflat sensul
eshatologic, împlinirea ei - iar Raiul iarăşi e deschis tuturor,
căci menirea omului este „îndumnezeirea progresivă, însoţită
de o cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu" 568 .

Zidirea laudă neîncetată aduce lui Dumnezeu. Ea înalţă
cântare de laudă Creatorului ei simţindu-se plină de prezenţa
Lui.

Ca şi în ziua trecută, Anatolie are 5 stihiri în planul
imnografic al zilei.

„Prin rana Ta noi toţi ne-am vindecat", se spune în
prima stihiră, pe când, în a treia, pogorârea Domnului la Iad e
ilustrată de un cuvânt adresat celor de aici, prin care le
vesteşte:

„îndrăzniţi, acum am biruit!

Eu sunt învierea, Eu

pe voi vă voi ridica,
sfărâmând porţile morţii" 569 .

566 Idem, p. 279.
67 Penticostar, ed. cit., p. 36.

568 Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 173.

569 Penticostar, ed. cit., p. 36.

180

Ipostaza de biruitor a Domnului e însufleţitoare pentru
auditoriul Său. Moartea Sa, ca „supremul act de tărie" 570 , e o
moarte a morţii firii.

Mai bine zis, „prin moartea Celui fără de păcat se
nimiceşte orice urmă a păcatului şi, drept urmare, orice
premisă din care, ar putea rezulta în mod îndreptăţit moartea
firii. Prin moartea (Lui)... se ia baza ontologică şi de drept a

S 7 1 —

morţii din firea omenească" .

Drepţii se umplu de bucuria învierii Lui văzând în faţa
lor pe Viaţa însăşi. In virtutea puterii Sale dumnezeieşti, El le
promite o imediată ridicare din Iad la bucuria cea netrecătoare.

Şi aceasta, pe baza învingerii morţii de către firea Sa
umană.

In stihirile Laudelor de la Utrenie, teologia
răscumpărării, ca şi până acum, e punctul central al reperelor
imnografice.

Răstignirea Sa e numită de prima stihiră: „taină
înfricoşătoare", pentru ca apoi să se precizeze conţinutul ei:
„S-a răstignit pentru noi şi de voie S-a îngropat, şi a înviat din
morţi, ca să mântuiască toate" 572 .

Repetarea constantă a Morţii, a îngropării şi a învierii
Domnului e una cu profil dogmatic. Sfinţii imnografi vor să
dovedească unitatea acestor momente cât şi pe Unicul trăitor şi
săvârşitor al lor: Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Astfel, ceea ce ar părea „supărător" pentru un ochi
neavizat e, de fapt, înţelepciune duhovnicească şi înaltă
pătrundere teologică.

In a doua stihiră, învierea Domnului „lumea o
slăveşte" 573 - deşi iudeii au vrut să cumpere negarea ei cu
bani, mituindu-i pe străjeri - iar în următoarea se vesteşte, într-
un mod fulminant: „de bucurie toate s-au umplut, luând
dovedirea învierii" .

învierea e fără tăgadă, e un fapt cert.

Această încredere emană şi din ultima stihiră a zilei:

570 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura interioară..., art. cit., p. 201.

571 Idem, p. 282.

572 Penticostar, ed. cit., p. 37.

573 Ibidem.

574 Ibidem.

181

„întru lumina Ta, Stăpâne,

vom vedea lumină,
Iubitorule de oameni;
că ai înviat din morţi,

mântuire neamului

omenesc dăruind,

ca să Te preaslăvească

toată zidirea pe Tine,

Unul Cel fără de păcat,

miluieşte-ne pe noi!" .

învierea Domnului e viaţa lumii şi fundamentul
aşteptării noastre eshatologice.

Trăind în Hristos suntem ridicaţi la vederea luminii
dumnezeieşti, prin Duhul Sfânt.

Atunci vedem în lumină pe Lumina lumii, datorită
luminii dumnezeieşti, care iradiază din trupul preaslăvit al
Domnului.

Concluzii:

Răstignirea şi învierea Domnului sunt evenimente reale
iar programul imnografic al zilei continuă punctele centrale ale
mântuirii obiective.

întreaga făptură s-a luminat, găsindu-şi sensul
eshatologic, pe când Raiul s-a deschis pentru toţi.

învierea e viaţa lumii şi tot cel care trăieşte în Hristos,
prin Duhul Sfânt, e ridicat la vederea luminii dumnezeieşti
necreate.

575 Ibidem.

182

10. Miercurea Săptămânii Luminate

Fără a se referi la spiritualizarea trupului Domnului
înviat - cum poate ne-am fi aşteptat - zilele liturgice post-
pascale se referă, cu precădere, la Cruce, la învingerea Iadului
şi la bucuria învierii.

Cadrul imnologic se păstrează pe linia descrierilor din
Sfintele Evanghelii, cu excepţia pogorârii la Iad, acolo unde
Sfânta Tradiţie are o pondere mai mare.

După bucuria învierii apare iarăşi Crucea, adică
continuarea drumului greu şi sinuos al ascezei ortodoxe.

Despre Cruce auzim, mai întâi, în prima stihiră a
Vecerniei şi prin ea ne înscriem pe drumul desăvârşirii:

„Crucii Tale celei făcătoare de viaţă

neîncetat închinându-ne,

Hristoase, Dumnezeule,

învierea Ta cea de a treia zi o slăvim.

Că printr-însa ai înnoit firea oamenilor

cea stricată, Atotputernice,

şi suirea la ceruri ne-ai arătat,

ca un singur bun

şi de oameni Iubitor" 576 .

închinându-ne Crucii, slăvim învierea, căci slăvim pe
Hristos, Cel ce a suferit moarte pe Cruce şi apoi a înviat
înnoind firea omenească „cea stricată".

Despre această unitate a Morţii şi a învierii Domnului,
Părintele Dumitru Stăniloae scria următoarele:

„Ea trebuie văzută nu numai ca o succesiune necesară,
dar externă, a celor două momente în opera mântuirii, ci ca o
anumită prezenţă a fiecărui moment în celălalt.

Moartea Domnului cuprinde în sine începutul învierii şi
starea de înviere a Domnului nu e golită de o anumită prezenţă
a Crucii.

576 Idem, p. 38.

183

Moartea şi învierea Domnului constituie împreună un
paradox, nu numai prin aceea că, deşi sunt două momente
contrare, ele totuşi se succed, ci şi prin aceea că, deşi sunt
contrare, ele totuşi se cuprind într-un anumit sens, una în
alta" 577 .

Prin învierea Sa şi prin spiritualizarea trupului Său şi,
mai apoi, prin înălţarea Sa la cer, umanitatea şi-a arătat
traiectoria sa normală: traiectoria ascendentă.

„Suirea Sa la ceruri", „reprezintă deplina pnevmatizare
şi îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui
de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de
mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui
Dumnezeu, în lucrarea ei îndreptată spre noi" 578 , asta însă, fără
„topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască" .

învierea a adus „starea de pnevmatizare" a trupului
Domnului, pe când înălţarea Sa „obicuitatea spaţială" , prin
care avem de-a face cu „o prezenţă de adâncime şi de înălţime
spirituală, care se poate face sensibilă în diferite grade de
intensitate, după gradul puterii de sesizare spirituală sau de
credinţă al celui ce I se deschide Lui şi prin aceasta îl «vede»

A CQ 1

şi II simte în sine" .

în acest sens este foarte legitimă slavoslovia
credincioşilor, deoarece toţi îl pot percepe spiritual şi El poate
sta în mare intimitate, cu fiecare dintre ei, împărtăşindu-le
iubirea şi sfinţenia Lui.

Stihira a doua de la Doamne strigat-am prezintă
pironirea păcatului strămoşesc - a „osândei" 582 - pe „lemnul
Crucii" iar a treia stihiră prezintă sfărâmarea Iadului şi
surparea morţii.

Stihirile Vecerniei, în întregime, sunt creaţii ale aceluiaşi
Anatolie, despre care nu avem nicio dată de identificare
concretă în Penticostar.

77 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura interioară dintre Moartea..., art. cit., p.
275.

78 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., voi. al 2-lea, op. cit., p. 122.
579 Ibidem.

580 Ibidem.

581 Ibidem.

582 Penticostar, ed. cit., p. 38.

184

„Legăturile Iadului cele nedezlegate" 583 au fost rupte iar
învierea Domnului a „luminat marginile lumii" , pentru ca
„în unirea cu Hristos, omul (să aibă n.n.)... perspectiva unei
înaintări veşnice în lumina dumnezeiască şi în îmbogăţirea lui
spirituală" .

Perspectivele Dogmaticii zilei sunt totalizatoare.

„Oaia cea rătăcită, pierdută prin munţi" 586 - şi care
reprezintă firea umană - „după voia Sa" a unit-o cu Puterile
cereşti într-o simfonie desăvârşită a cerului cu pământul.

Fiind „modelul de viaţă în plenitudine şi unitate,
(Hristos n.n.) face ca şi structura noastră, în originea şi
autenticitatea ei, să fie viaţă în şi spre plenitudine şi

CO-7

unitate" , fapt pentru care înduhovnicirea noastră se face cu
ajutorul Sfinţilor şi a îngerilor dar în comuniunea de iubire şi
de har a Sfintei Biserici.

In a doua stihiră de la Laude, diavolul apare ca cel
„care chinuia firea noastră" 588 - drept urmare a ruperii legăturii
dintre Dumnezeu şi oameni - iar învierea Domnului e bucuria
care a umplut toate.

Stihira următoare prezintă Crucea ca pe o luminare a
minţii. Ea îl îndreptează pe om „la adevăr" şi îl „izbăveşte de
cursele vrăjmaşului" 58 " } iar învierea Domnului ridică din
căderea în păcat şi dăruieşte „nemurire... neamului
omenesc" 590 .

Concluzii:

închinându-ne Crucii Domnului slăvim învierea Sa din
morţi, căci Cel ce a murit pentru noi a înviat a treia zi.

583 Ibidem.

584 Ibidem.

85 Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie..., op. cit., p. 316.
586 Penticostar, ed. cit., p. 39.

Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Viaţa în plenitudine şi unitatea ei, în rev. Studii
Teologice, XXXVI (1984), nr. 5-6, p. 295.
1 Penticostar, ed. cit., p. 40.

589 Ibidem.

590 Ibidem.

185

învierea Sa a adus starea de pnevmatizare a trupului
Domnului, pe când înălţarea Sa obicuitatea spaţială a
umanităţii Sale.

învierea a luminat marginile lumii, iar Crucea a ruşinat
pe diavol dăruind lumii nemurirea.

186

11. Joia Săptămânii Luminate

Planul imnografic al Vecerniei este compus de acelaşi
prolific imnograf Anatolie. Temele mari se menţin, dar ele
sunt nuanţate continuu.

In prima stihiră de la Doamne strigat-am sunt dezbătute
efectele Crucii şi ale învierii Domnului.

„Prin cinstită Crucea Ta, Hristoase,

pe diavolul l-ai ruşinat şi prin învierea Ta,

acul păcatului l-ai topit, şi ne-ai mântuit

pe noi din porţile morţii. Slăvimu-Te

pe Tine, Unule Născut" 591 .

Ruşinarea diavolului se face prin jertfa Sa pe Cruce -
căci Hristos a învins moartea şi Iadul prin moartea Sa - iar
învierea Sa toceşte insistenţa ispitei, prin Sfintele Taine şi
ierurgiile bisericeşti, primite de către cei credincioşi.

In atmosfera harică a Bisericii, „Hristos, cu Care se
uneşte omul în fiecare dintre... Taine, lucrează în el conform
trebuinţei lui deosebite" 592 iar în ierurgii, preotul „constată că
cererea (credinciosului n.n.) se împlineşte" în mod real şi nu
într-un timp indefinit.

„Aspectul unificator al fiecărei Taine" 594 , cât şi harul
primit la insistenţa rugăciunilor preotului, în ierurgii - care
desăvârşeşte o neputinţă sau realizează o aspiraţie interioară -
le arată pe acestea ca „mijloace ale zidirii unităţii Bisericii" 595 ,
prin creşterea iubirii şi a conştiinţei comuniunii între toţi
membrii ei.

„Cel ce a dat înviere neamului omenesc" - aflăm din
stihira a 2-a - „ca un Miel spre junghiere S-a adus" 596 -

91 Penticostar, ed. cit., p. 40.

592 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în rev.
Ortodoxia, XXXVII (1985), nr.3, p.452.

593 Idem, p. 453.

594 Pr. Ştefan Buchiu, întrupare..., op. cit., p. 179.

595 Idem, p. 221-222.

596 Penticostar, ed. cit., p. 40.

187

datorită blândeţii şi nevinovăţiei Lui - iar „porţile cele de
durere" s-au ridicat, „că(ci) a intrat împăratul slavei, zicând
celor din legături: Ieşiţi! Şi celor din întuneric: Arătaţi-vă!" .

împletirea exprimării profetice cu realitatea pogorârii
la Iad are un efect percutant asupra credincioşilor. Ei surprind
atât prefigurarea, cât şi realizarea concretă a faptului într-o
singură frază. Sintezele imnologiei, din acest punct de vedere,
sunt exemple de concizie pentru Teologia Dogmatică.

A patra stihiră a Vecerniei este o imixtiune remarcabilă
a motivului principal al slujbei de seară în itinerarul operei
mântuirii:

„închinare de seară aducem Ţie,
Luminii celei neînserate, Care, la sfârşitul

veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai

strălucit lumii, şi până la Iad Te-ai pogorât,

întunericul cel de acolo l-ai risipit

şi lumina învierii ai arătat-o neamurilor,

Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie" 599 .

„Lumina lină" a serii e Dumnezeu Cuvântul şi lumina
Sa a strălucit lumii, prin trupul Său, „ca într-o oglindă". Slava
Sa a înviat morţii şi a risipit întunericul Iadului, căci El e
„Dătătorul de lumină" dumnezeiască.

A 6-a stihiră e o apologie împotriva furării trupului mort
al Domnului iar Dogmatica zilei, pe glasul al 5-lea, este
inegalabila prezentare a trecerii prin Marea Roşie, ca
prefigurare a pururea fecioriei Maicii Prea Sfinte, pentru ca
singura stihiră a Stihoavnei să prezinte consubstanţialitatea
Fiului cu Tatăl, cât şi unitatea Dumnezeirii: „căci Cel ce S-a
întrupat de ceruri nu S-a despărţit" 600 .

în prima stihire a Laudelor de la Utrenie se reia tema
inefabilităţii învierii:

„Doamne, pecetluit fiind mormântul

597 Ibidem.

598 Ibidem.

599 Idem, p. 41.

600 Idem, p. 42.

188

de cei fără de lege, ieşit-ai din mormânt

precum Te-ai născut

din Născătoarea de Dumnezeu.

N-au cunoscut cum Te-ai

întrupat îngerii Tăi cei fără de trup.

N-au simţit când ai

înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit,

că amândouă au fost pecetluite pentru

cei ce ispiteau;

dar minunile s-au descoperit

celor ce se închină

cu credinţă tainei.

Dă-ne nouă, celor ce o lăudăm,

Bucurie şi mare milă" 601 .

învierea Domnului a fost tot la fel de tainică şi de
dumnezeiască ca şi naşterea Sa din Prea Curata Stăpână.
Ostaşii n-au simţit minunea - căci ea a întrecut simţurile
pervertite - şi ea a rămas „pecetluită", neştiută pentru cei care
îl ispitesc pe Dumnezeu.

Dar „celor ce se închină cu credinţă tainei" învierii Sale,
învierea Lui devine o realitate interioară, în care „sufletul
doreşte cu ardoare unirea cu Dumnezeu, precum o doreşte
Dumnezeu însuşi" 602 .

Ultima stihiră a Laudelor de la Utrenie continuă ideea
inefabilităţii raportând-o la intrarea Domnului prin uşile
încuiate:

„Doamne, precum ai ieşit din

groapa pecetluită, aşa ai intrat şi la

Ucenicii Tăi, prin uşile încuiate,

arătându-le lor Patimile trupului,

pe care le-ai primit,

Mântuitorule, îndelung răbdând;

ca Cela ce eşti din sămânţa lui David,

601 Ibidem.

Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului, în col. Teologie şi spiritualitate,
nr. 2, Ed. Trinitas, Iaşi, 1993, p. 192.

189

răni ai răbdat,

iar ca Fiu al lui Dumnezeu,

lumea ai slobozit.

Mare este mila Ta,

Mântuitorule Cel necuprins,

miluieşte-ne pe noi" 603 .

Domnul intră în locul în care erau Sfinţii Apostoli la fel
de duhovniceşte ca şi în momentul învierii Sale din mormânt.
El vine şi le arată semnele cuielor, semnele biruinţei asupra
morţii, ca certificare a Sa.

Pentru aceştia, Hristos Se autentifică pe Sine şi în
acelaşi timp divino-umanitatea Sa „în virtutea întrupării
Sale" 604 .

Concluzii:

Prin Sfânta Cruce se ruşinează diavolul iar prin Sfintele
Taine se desăvârşeşte conştiinţa comuniunii între toţi membrii
Sfintei Biserici.

Trupul Domnului nu a fost furat din mormânt, ci El a
înviat din morţi cu trupul transfigurat, minune însă pe care n-
au simţit-o ostaşii, care străjuiau mormântul.

învierea Sa a fost tot la fel de inefabilă ca şi intrarea la
Ucenici, prin uşile încuiate, moment în care le-a arătat
Ucenicilor Săi că e Dumnezeu şi om.

603 Penticostar, ed. cit., p. 42.

604 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 147.

190

12. Vinerea Săptămânii Luminate

Extensiunea considerabilă a planului imnografic a
acestei zile, în comparaţie cu celelalte zile ale Săptămânii
Luminate, e ca urmare a praznicului sfinţirii Bisericii Prea
Sfintei Stăpânei noastre, a „Izvorului celui de viaţă purtător" şi
a pomenirii „minunilor celor mai presus de fire, care s-au
săvârşit de către Maica lui Dumnezeu în acest Sfânt locaş" 605 -
după cum ne spune Sinaxarul zilei - care se suprapune peste
tematica învierii.

Stihirile de la Doamne strigat-am, ale lui Anatolie,
continuă temele hristologice.

Biruinţa Domnului asupra Iadului - în prima stihiră -a
fost şi o dimensiune a chenozei Sale, căci: „biruinţă purtând,
Hristoase, asupra Iadului, pe Cruce Te-ai suit..." 606 , dar
învingerea finală a Iadului s-a făcut prin răstignirea Sa şi
coborârea Sa la Iad.

Coborârea Sa în Iad a făcut să izvorască viaţă din lumina
Sa, din strălucirea slavei Sale, care iradia din dumnezeiescul
Său suflet.

Prin eliberarea celor Drepţi, s-a călcat moartea - spune a
doua stihiră - „şi bucurie lumii a dăruit" 607 , pentru ca a treia
stihiră să proclame atotprezenţa divină prin expresia: „Cel ce
eşti în toată zidirea" 608 .

In a patra stihiră, Crucea Domnului e lauda ortodocşilor
iar în a 5-a, binecuvântarea lui Dumnezeu se face prin lauda
adusă învierii Sale.

Stihirile praznicului „Izvorului celui de viaţă
primitor" 609 sunt o reevaluare a rolului pe care îl are Prea
Curata Stăpână în actul mântuirii noastre personale.

Ea este prezentată ca un „izvor din care curge toată
bunătatea şi mulţimea de tămăduiri. . . prin apa harului" , ca o

605 Penticostar, ed. cit., p. 49.

606 Idem, p. 43.

607 Ibidem.

608 Ibidem.

609 Ibidem.

610 Idem, p. 44.

191

„mană cerească" 611 sau ca aceea care izvorăşte „râuri de
tămăduiri" 612 tuturor oamenilor.

Aghiazma mică e considerată de Sfântul imnograf ca un
mijloc prin care Maica cea Prea Sfântă se manifestă într-un
mod nevăzut dar simţit de către cei credincioşi.

In intenţia de a sublima caracterul duhovnicesc al
relaţiei dintre Prea Sfinţia Sa şi aghiazma, autorul creează
imaginea curgerii aghiazmei, chiar din fiinţa Ei; lucru vizibil,
în toate imnele zilei.

Dogmatica glas 6 a Vecerniei e o lecţie antinestoriană şi
antimonofizită în acelaşi timp:

„... din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om

fâcându-Se pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit,

ci în două firi fără de amestecare

fiind cunoscut" 613 .

împotriva lui Nestorie - Domnul nu a avut două
ipostase, ci un singur ipostas, ipostasul lui DumnezeuCuvântul
- iar împotriva tezei monofizite - firile nu s-au amestecat, ci
şi-au păstrat însuşirile proprii.

Mărturisirea ortodoxă vorbeşte despre Hristos ca despre
Dumnezeu şi om cu adevărat, de „Unul-Născut, cunoscut în
două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit,
nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din
cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi
şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi
divizat în două persoane" 614 şi respinge orice separare
radicală a firilor sau absorbţie a umanităţii de către divinitate.

Poziţia Sinodului de la Calcedon (451) reprezintă un
etalon de bază al hristologiei ortodoxe iar introducerea ei în
imnologie e garanţia adevăratei mărturisiri.

Stihirile Stihoavnei, în număr de patru, se întrec în a
caracteriza, tot mai duhovniceşte, persoana Prea Curatei
Fecioare.

611 Ibidem.

612 Ibidem.

613 Ibidem.

614 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Hristologia Sinoadelor, în rev. Ortodoxia, XXVI
(1974), nr. 4, p. 574.

192

Prea Sfinţia aa este „izvorul de viaţă purtător" 615 , „al
doilea Siloam" 616 , „mană de mântuire" 617 sau „norul cel
ceresc" 618 pe de o parte iar, pe de altă parte, i se enumera toate
minunile făcute la acest izvor, pentru că „cei din primejdii (au
găsit n.n.) întărirea; cei însetaţi, adăparea; cei orbi, vederea, cei
surzi, buna auzire; cei ce rău pătimesc, vindecarea; cei din
primejdii de moarte, izbăvirea" 619 .

Urmează Utrenia şi Canonul Născătoarei de Dumnezeu,
alcătuit de Sfântul Nichifor Calist Xantopol şi care cuprinde 37
de imne.

Primul irmos al canonului numeşte naşterea Domnului
din Prea Curata Stăpână „izvorâre": „Tu ai izvorât pe
Cuvântul Cel într-un ipostas" 620 - iar în ultimul imn al cântării
întâi, „picurare": „S-a pogorât vădit, ca o picătură" 621 , ca să
sublinieze realitatea, de adâncă subtilitate, a întrupării
Cuvântului.

Acelaşi motiv îl regăsim şi în irmosul cântării a 3-a,
unde Maica Domnului, este „izvor de nestricăciune" 622 , care a
izvorât pe Hristos, Apa din care se adapă credincioşii dar şi în
sedelna glas 8, unde: „Fântâna cea pururi nesecată şi
înviorătoare, pe Dumnezeiescul Izvor" 623 a născut.

Pe fondul unor evocări ale minunilor Prea Curatei
Stăpâne apar şi elemente dogmatice.

Harul dumnezeiesc este un „dar" care trebuie cerut, un
dar spiritual. Pe el îl primim şi prin intermediul Maicii Prea
Sfinte - datorită voinţei noastre - căci „lucrarea Duhului ca
persoană în noi, cere colaborarea noastră liberă" 624 .

Prin prezenţa harului dumnezeiesc au loc minunile şi
vindecările de la izvorul Maicii Domnului, pentru că „harul e
energia lui Hristos, prin care voinţa umană a fost cu adevărat

615 Penticostar, ed. cit., p. 45.

616 Ibidem.

617 Ibidem.

618 Ibidem.

619 Idem, p. 46.

620 Ibidem.

621 Ibidem.

622 Ibidem.

623 Idem, p. 47.

624 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., voi. 2, op. cit., p. 208.

193

restabilită (iar) omul, colaborând cu harul, se restabileşte în
umanitatea sa adevărată, după asemănarea lui Hristos" 625 .

Dar cu toate că ştim mobilul vindecărilor, „de neînţeles
şi mai presus de fire" 626 sunt minunile ei, datorită faptului că e
Maica lui Dumnezeu.

Sinaxarul ne prezintă, pe scurt, modul în care s-a
descoperit izvorului tămăduirilor şi unele dintre minunile
cunoscute, care s-au săvârşit aici, pe când Luminânda
sărbătorii o arată pe Prea Curata Maică, ca pe ceea ce a
„izvorât pe Hristos, apa de mântuire" 627 .

A treia stihiră a Laudelor propune o viziune
integratoare, deoarece II arată pe Cel înviat din morţi, ca pe
Unul împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul:

„Cu Tatăl şi cu Duhul pe Hristos

să-L lăudăm, pe Cel ce a înviat

din morţi, şi către Dânsul să

grăim: Tu eşti viaţa noastră şi

învierea; miluieşte-ne pe noi!" .

Ca să nu se accentueze, în mod unilateral, persoana
Fiului - văzută numai cu raportare la cadrul istoriei - se
prezintă aici consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul,
pentru a se înţelege unitatea Dumnezeirii ca Treime de
persoane şi Treimea persoanelor dumnezeieşti ca unitate a firii
celei mai presus de fire a Dumnezeirii.

Această poziţie teologică e clasică în Ortodoxie. Şi
anume, pentru că „esenţa spirituală supremă subzistentă nu e
un subiect conştient singular, ci o comunitate de subiecte, care
sunt deplin transparente" 629 , iar „Treimea persoanelor divine
ţine de esenţa divină, fără ca cele trei persoane să Se confunde
în unitatea esenţei" 630 .

625 Idem, p. 210.

626 Penticostar, ed. cit., p. 47.

627 Idem, p. 51.

628 Ibidem.

629 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică..., vol.l, op. cit., p. 204.

630 Ibidem.

194

Concluzii:

Pogorârea la Iad a Domnului a făcut să iradieze lumina
dumnezeiască din sfântul Său suflet unit cu Dumnezeirea iar
Prea Curata Stăpână are un rol viu şi activ în mântuirea noastră
personală.

Se ia poziţie împotriva nestorianismului şi a
monofizitismului prin formularea imnică a dogmei de la
Calcedon iar numirile Prea Curatei vin ca să arate harul
minunilor Sale.

Izvorul tămăduirilor este, în ultimă, instanţă Hristos, Cel
care este Apa de mântuire izvorâtă de Prea Curata Stăpână.

Ziua liturgică devine şi ea una hristologică, cu tot
accentul special pus pe persoana şi lucrarea Maica lui
Dumnezeu în viata Bisericii si a lumii.

195

13. Sâmbăta Săptămânii Luminate

Şi această ultimă zi, pe care o vom aborda în această
carte, conţine creaţii ale luiAnatolie.

A patra stihiră de la Doamne strigat-am e un compendiu
dogmatic, care vrea să sublinieze identitatea personală dintre
Dumnezeu Cuvântul şi Hristos Domnul:

„Cuvântul, Cel ce S-a născut

din Dumnezeu Tatăl

mai înainte de veci,

iar în anii cei de apoi Acelaşi,

din cea neispitită de nuntă întrupându-Se,

de voie răstignire de moarte a răbdat;

şi pe omul cel omorât demult

1-a mântuit prin învierea Sa" 631 .

Naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu nu exclude
naşterea Sa din Prea Curata Fecioară - căci, după cuvintele
Sfântului Ioan Damaschin - „Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al
omului, ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui
Dumnezeu, S-a făcut Fiul omului, întrupându-Se din Sfânta
Fecioară, iar prin aceasta nu S-a depărtat de însuşirea de a fi
Fiu ,,6n .

In afară de acest motiv, Sfântul Ioan mai aduce încă
două motive pentru întruparea Cuvântului - şi nu a Tatălui sau
a Duhului - : să redăruiască omului ce i-a dăruit la început şi
el a pierdut şi, „să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute" 633 , căci
„ne-a făcut virtutea prin El însuşi, uşor de practicat" 634 .

Stihira următoare analizează ceea ce s-a întâmplat cu
neamul lui Adam şi concluzionează faptul, că „neamul lui
Adam de tirania Iadului s-a izbăvit" 635 , pe când Dogmatica
zilei, vorbeşte despre „înomenirea" Cuvântului şi despre faptul

631 Penticostar, ed. cit., p. 52.

632 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 149.

633 Ibidem.

634 Ibidem.

635 Penticostar, ed. cit., p. 52-53.

196

că, Hristos e „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu
adevărat" 636 .

Insistenţa imnică asupra realităţii ipostatice a lui Hristos
e admirabilă. La tot pasul, II întâlnim pe Hristos abordat după
standardele definiţiilor dogmatice ecumenice.

Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi acest lucru nu e
uitat niciodată, căci Hristos e punctul central al imnologiei
ortodoxe.

Stihoavna Vecerniei foloseşte o exprimare paradoxală:

„Suitu-Te-ai pe Cruce, Iisuse, Cel

ce Te-ai pogorât din cer; venit-ai la

moarte, Viaţa cea fără de moarte;

către cei din întuneric Lumina cea

adevărată; către cei căzuţi învierea

tuturor. Cel ce eşti luminarea şi
Mântuitorul nostru, slavă Ţie!" 637 .

Fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi om, Hristos Domnul
e şi Cel răstignit şi Cel ce S-a întrupat şi Cel ce a fost în Iad
dar şi Cel ce i-a înviat pe cei morţi.

Dialectica textului ţine de dubla existenţă a firilor în
ipostasul Cuvântului, cât şi de manifestarea lor perihoretică.

Aceeaşi idee o găsim şi în ultimul imn pe care îl vom
discuta aici şi anume în prima stihiră a Laudelor Utreniei:

„Doamne, deşi ai stat înaintea divanului,

de Pilat fiind judecat, dar nu Te-ai

depărtat de scaun, cu Tatăl împreună

şezând; şi, înviind din morţi, lumea

ai slobozit din robia celui potrivnic,

ca un îndurat şi de oameni Iubitor" 638 .

Cel care a fost judecat de către oameni şi omorât era
împreună şezător pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul.

636 Idem, p. 53.

637 Ibidem.

638 Idem, p. 53-54.

197

El era „Unul din Treime, Care a pătimit cu trupul pentru
noi" 639 suportând slăbiciunile „acceptate de bună voie" 640 .

Concluzii:

Naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu nu exclude
naşterea Sa din Prea Curata Fecioară iar divino-umanitatea
Mântuitorului este clar exprimată.

Hristos e astfel centrul imnologiei ortodoxe, fără să se
uite faptul, că e împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi
că El a pătimit cu trupul pentru noi.

639 Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor..., voi. 2, op. cit., p. 133.

640 Ibidem.

198

Concluzii finale

La sfârşitul cercetării teologice de faţă, mărturisesc cu
toată inima, că mă simt mult mai bogat duhovniceşte şi fericit
că sunt creştin ortodox, datorită bogăţiei teologice a imnologiei
noastre dar, în acelaşi timp, sunt pus în situaţia de a nu socoti
lucru uşor faptul de a rezuma cele discutate.

Orice rezumat uită unele aspecte sau nu le nuanţează
foarte bine şi tocmai de aceea mă tem că n-am să fiu nici eu
atât de concis în demersul meu.

Vom puncta aici elementele pe care le-am înţeles din
texte, într-o ordine oarecum aleatorie şi nu după vreun plan
anume prestasbilit.

In primul rând, imnologia acestor două sfinte săptămâni
are la bază textul recept al Sfintei Scripturi şi elemente, fără
lucruri echivoce, interpretabile, ale Sfintei Tradiţii.

Sfinţii imnografi, ca şi ceilalţi imnografi ai acestor zile
liturgice unice, sunt absolut credincioşi Revelaţiei
dumnezeieşti, nepermiţându-şi nici cea mai mică abordare
şocantă a evenimentelor răscumpărătoare.

Pornind în creaţiile lor imnice de la nişte exprimări
expozitive ale unor momente din viaţa Domnului Hristos, ei nu
caută să analizeze ce este mântuirea - ca subiect detaşat de El
- ci vor să-L prezinte, pe Cel care ne-a mântuit pe noi şi modul
concret prin care El a fâcut-o.

Pentru acest lucru, ei pleacă de la realitatea de
comuniune şi de iubire a Prea Sfintei Treimi şi de la faptul, că
Logosul dumnezeiesc - numai El - Se întrupează şi devine
om, fiind Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Accentul puternic pus pe divino-umanitatea lui Hristos,
devine astfel punctul de plecare al vorbirii lor despre El.

Autorii imnelor vorbesc în mod duhovniceşte despre
Domnul şi despre opera Sa mântuitoare, nefăcând paradă de
erudiţie teologică. Scriu clar, adânc, expresiv, cu ecouri
poetice abisale.

Punând problema motivului întrupării Sale, ei îl
dezleagă în puţine cuvinte: iubirea lui Dumnezeu faţă de
oameni iar când trebuie să se pronunţe, despre motivul pentru

199

care Domnul a pătimit, ei au acelaşi răspuns: aşa a iubit Fiul
lui Dumnezeu lumea, adică până la moartea pe Cruce.

Vorbind despre Patimile Domnului, imnografii nu le văd
ca pe nişte realităţi petrecute cândva, în trecut - sau nu numai
în trecut - deoarece actualizarea răscumpărării Sale e înţeleasă
de ei ca o coparticipare reală, care se petrece în
contemporaneitate .

De luni şi până joi seara în Săptămâna Sfintelor Patimi,
în loc să avem de-a face cu o teologie a crucii - cum ne-am fi
aşteptat, poate - suntem puşi în faţa realităţii eshatologice a
Domnului, unde El este Dreptul Judecător.

Mai înainte de a trece la înţelegerea Crucii, Arhiereul cel
veşnic vine să ne arate, care e ultima dimensiune a
răscumpărării Sale, după cum şi prezenţa înfricoşatei Judecăţi,
zugrăvită, în trecut, la intrarea în locaşul de cult, arata ultima
dimensiune istorică a Bisericii.

Fără a deveni unilaterali, ei prezintă ipostaza Sa de
Judecător şi împărat, ca pe una întregită de celelalte două
ipostaze ale Sale, cea de învăţător şi cea de Arhiereu, prin
multe exemplificări imnice.

El e învăţătorul nostru suprem dar şi Pastile noastre,
adică, în acelaşi timp, Jertfă şi Jertfitor.

Acel „tot ce a făcut Domnul pentru noi" al imnografilor
- sintagmă pe care, Teologia Dogmatică Ortodoxă o traduce
prin mântuire obiectivă - este exprimat în mod prolix de către
aceştia, fiind pus întotdeauna în relaţie directă cu mântuirea
personală a credincioşilor.

Cele cinci consecinţe ale unirii ipostatice au un fond
imnic impresionant în aceste două săptămâni.

Comunicarea însuşirilor în persoana Domnului Hristos
e ilustrată ori de câte ori se referă la lucrările şi dumnezeieştile
Sale Patimi iar naşterea Sa supranaturală e pentru ei de
necontestat.

Paralelele pe care le fac între naşterea şi ieşirea Lui din
mormânt sau dintre învierea Sa şi intrarea Sa prin uşile
încuiate la Sfinţii Apostoli arată inefabilul acestor acte.

Faptul că Fecioara Măria e Maica lui Dumnezeu devine
pentru aceştia o adevărată bucurie imnică. Multiplele numiri
ale ei şi farmecul dumnezeiesc al imnelor dedicate ei arată
supracinstirea pe care dragostea lor i-o acordă.

200

Lipsa de păcat a lui Hristos o fundamentează pe faptul
că e şi Fiul lui Dumnezeu iar transfigurarea firii umane în
ipostasul Cuvântului este nuanţată în întreaga Săptămână
Luminată.

In Săptămâna Sfintelor Patimi, Hristos al chenozei este
evidenţiat ca în nicio altă parte. Iubirea lui de oameni şi
suferinţa Lui arată drumul spre Cruce, ca fundament al
îndumnezeirii firii Sale omeneşti.

Crucea Sa dizolvă păcatul din oameni dar ea trimite şi
spre înviere. Legătura internă dintre Moartea şi învierea Lui,
se arată prin învingerea morţii de către El dar, mai întâi, prin
prezenţa sufletului Său, unit cu Dumnezeirea, în Iad, de unde i-
a ridicat pe cei Drepţi.

Crucea Lui e văzută ca o manifestare ultimă a iubirii
Sale faţă de oameni iar învierea Sa ca o biruire a morţii, a
diavolului şi a păcatului.

Pe Cruce, S-a suit Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatele lumii. Pe Cruce S-a suit Viaţa lumii sau Cel ce va fi
Sfânta împărtăşanie a lumii, căci Sfintele Taine sunt o dăruire
a dragostei lui Hristos, ca putere de a trăi în El.

Crucea revelează iubirea dumnezeiască dar şi starea de
jertfă permanentă a Domnului, pe când învierea Sa sensul
vieţii omeneşti: transfigurarea şi nestricăciunea.

învingerea Iadului şi biruirea morţii, prin moartea şi
învierea Sa, sunt discutate, mai ales, în Sâmbăta Mare şi în
ziua învierii.

Săptămâna Luminată, în loc să vorbească exclusiv
despre înviere - cum ne-am fi aşteptat - rememorează Crucea
şi învingerea Iadului pentru a ajunge la înviere.

Programul imnic al Sfintelor Patimi e mai amplu decât
cel al Săptămânii Luminate şi aceasta datorită reflectării
aspectului de nevoinţă austeră în angrenajul imnic al zilelor
liturgice respective.

Nu sunt excluse însă din planul imnologic nici alte teme
esenţiale ale Teologiei Dogmatice Ortodoxe. Problematizarea
atributelor dumnezeieşti, realitatea nepătimirii Dumnezeirii
sau inseparabilitatea ipostasului Cuvântului se regăsesc în fibra
duhovnicească a acestor zile liturgice.

Compătimirea naturii la moartea Domnului se înscrie în
ideea recunoaşterii de către aceasta a Creatorului ei iar în

201

Prohod, spre exemplu, imnologia dedicată acestui eveniment
soteriologic este extrem de impunătoare.

Patimile Domnului şi moartea Sa pe Cruce sunt
exprimate printr-un paroxism al simţământelor evlavioase iar
învierea Sa atinge înălţimile copleşitoare ale extazului şi ale
bucuriei dumnezeieşti.

Pogorârea la Iad provoacă groază Iadului. Surparea
Iadului are loc datorită manifestării Sale ca împărat al viilor şi
al morţilor.

întreaga atmosferă a celor două săptămâni liturgice
discutată de către noi e centrată pe persoana şi lucrarea lui
Hristos pentru mântuirea noastră.

Hristos al chenozei devine Hristos al slavei
dumnezeieşti, lucru prin care firea Sa umană se dovedeşte
reală şi capabilă de pnevmatizare desăvârşită.

Mesajul acesta nu rămâne însă indiferent celor
credincioşi şi lucrul acesta e vizibil în Sfintele Moaşte.

în acestea prezenţa harului Prea Sfintei Treimi rămâne
ca o pecete personală, care nu poate fi niciodată ştearsă,
arătând faptul că şi noi vom învia, pentru că scopul vieţii
noastre e învierea şi nu moartea.

202

Bibliografie generală

*** Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea
Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.

*** Triodul, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Patriarh Teoctist şi cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2000.

*** Penticostar, tipărit cu binecuvântarea Prea
Fericitului Părinte Patriarh Teoctist şi cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.

*** Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu
binecuvântarea şi osârdia Prea Fericitului Iustin, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.

*** Ceaslov, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu
binecuvântarea Prea Fericitului Justinian, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, ediţia a Ii-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1993.

*** Carte de rugăciuni, tipărită cu binecuvântarea Prea
Fericitului Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1957.

Dionisie Areopagitul, Sfântul, Opere complete şi
scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere, introducere
şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediţie îngrijită de Constanţa
Costea, în col. „Colecţia cărţilor de seamă", Ed. Paideia,
Bucureşti, 1996.

Grigorie de Nazianz, Sfântul, Cuvântări teologice, trad.
din limba greacă a Pr. Gh. Tilea şi Nicolae Barbu şi precedate
de Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, trad. de N. Donos, Ed.
Herald, Bucureşti, f. a.

Grigorie de Nyssa, Sfântul, Scrieri exegetice,
dogmatico-polemice şi morale. Scrieri. Partea a doua, tipărită
cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu traducere şi note de Pr. Prof.
Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998.

203

Ioan Damaschin, Sfântul, Dogmatica, ediţia a IlI-a,
trad. de Pr. D. Feciorii, în col. „Mari scriitori creştini", Ed.
Scripta, Bucureşti, 1993.

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Crucea, proslăvire a lui
Hristos, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Paschia, în rev. Ortodoxia,
XXXIV (1982), nr. 2.

Idem, Omilii la Matei, Scrieri. Partea a IlI-a, tipărită cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române şi având traducere, introducere,
indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1994.

Ioan de Kronştadt, Sfântul, Liturghia: Cerul pe
pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin
ortodox, trad. de Boris Buzilă şi cu studiu introd. de Diac.
Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Ioan Scărarul, Sfântul, Scara dumnezeiescului urcuş, în
Filocalia românească, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, voi. IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.

Marcu Ascetul, Sfântul, Răspuns acelora care se
îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez, în Filocalia românească,
trad. din greceşte de Preot Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, voi. I,
Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946.

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Cele două sute de capete
despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului
lui Dumnezeu, în Filocalia românească, trad. din greceşte de
Preot Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, voi. II, Ed. Tipografia
Arhidiecezană, Sibiu, 1947.

Idem, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia
românească, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, ediţia a Ii-a, voi. III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.

Nichita Stithatul, Sfântul, Cele 300 de capete despre
făptuire, în Filocalia românească, trad., introd. şi note de Pr.
Prof. Dumitru Stăniloae, voi. VI, în col. „Seria Religie", Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997.

Nicolae Cabasila, Sfântul, Despre viaţa în Hristos,
tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu studiu introductiv şi
traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Ed. IBMBOR, Bucureşti, 200 1 .

204

Petru Damaschin, Sfântul, învăţături duhovniceşti, în
Filocalia românească, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, voi. V, ediţia a Ii-a, Ed. Harisma,
Bucureşti, 1995.

Siluan Amonitul, Sfântul, Intre iadul deznădejdii şi
iadul smereniei. însemnări duhovniceşti, ediţia a Ii-a, revizuită
şi adăugită, cu studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan Ică
Jr., în col. „Mistica", Ed. Deisis, Sibiu, 1997.

Simeon Noul Teolog, Sfântul, Discursuri teologice şi
etice, Scrieri I, cu studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan
Ică Jr. şi un studiu de Ieromonah Alexander Golitzin, în col.
„Mistica", Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

Idem, Cateheze, Scrieri II, cu studiu introductiv şi
traducere de Diac. Ioan Ică Jr., col. „Mistica", Ed. Deisis,
Sibiu, 1999.

Idem, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, cu introd.
şi trad. de Diac. Ioan Ică Jr., col. „Mistica", Ed. Deisis, Sibiu,
2001.

Sofronie Saharov, Fericitul, Fericirea de a cunoaşte
calea, http://www.medievalroutes.com/Sofronie2.html.

***

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Destinul Ortodoxiei, tipărită cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.

Idem, Iisus Hristos - Dumnezeu-Mântuitorul.
Hristologia, în rev. Studii Teologice, XLIII (1991), nr. 2.

Buchiu, Pr. Conf. Dr. Ştefan, Crucea şi învierea lui
Hristos, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2.

Idem, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae - Teologul
comuniunii, în rev. Glasul Bisericii, LIV (1995), nr. 6-12.

Idem, întrupare şi unitate. Restaurarea cosmosului în
Iisus Hristos, teză de doctorat, prefaţă de Pr. Prof. Dr. Dumitru
Popescu, în col. „Geneze", Ed. Libra, Bucureşti, 1997.

Idem, Concepţii hristologice în imnele neoprotestante
privite din punct de vedere ortodox, în rev. Studii Teologice,
LI (1999), nr. 1-2.

205

Idem, învăţătura ortodoxă despre timp, în rev.
Ortodoxia, LI (1999), nr. 1-2.

Idem, Chenoză şi îndumnezeire, în Anuarul Facultăţii
de Teologie Ortodoxă «Patriarhul Justinian Marina», Ed.
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 200 1 .

Buga, Pr. Ioan, Relaţia slujitor-har şi primitor în actul
ierurgic, în rev. Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 3.

Buzescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae C, Sfânta Cruce în
imnologia cultului ortodox, în rev. Ortodoxia, XXXIV (1982),
nr. 2.

Cavarnos, Constantine, Knowing God through Icons
and Hymnody, in The Greek Orthodox Theological Review,
Holy Cross Orthodox Press, New York, voi. 23, (1978), nr. 3-
4.

Cârstoiu, Protos. Lector Iustinian, Iubirea lui Dumnezeu
faţă de oameni în scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, în
rev. Studii Teologice, XXXIV (1982), nr. 1-2.

Coman, Magistrand R. Stan, Consecinţele uniunii
ipostatice în imnografia Bisericii Ortodoxe, în rev. Ortodoxia,
X(1958),nr. 1.

Coman, Episcop Vasile, Mântuirea în Hsus Hristos prin
Biserică, în rev. Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 2.

Corbon, Jean, L'Esprit Saint dans la Liturgie
Byzantine, en Proche Orient Chretien, Tome 48, Fasc. 1-2,
Jerusalem, 1998.

Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Semnificaţia
religioasă şi semantică a mielului, în rev. Ortodoxia, LII
(2000), nr. 1-2.

Crainic, Nichifor, Sfinţenia - împlinirea umanului,
curs de Teologie Mistică (1935-1936), ediţie îngrijită de
ierodiacon Teodosie Paraschiv, Ed. Trinitas, Iaşi, 1993.

Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu,
trad., prefaţă şi note de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1993.

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Taina nunţii, în rev.
Studii Teologice, XII (1960), nr. 7-8.

Idem, înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. Ortodoxia,
XXXIV (1982), nr. 2.

Idem, Mântuitorul Iisus Hristos învăţătorul nostru
suprem, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1.

206

Idem, Viaţa în plenitudine şi unitatea ei, în rev. Studii
Teologice, XXXVI (1984), nr. 5-6.

Idem, Jertfa şi Răscumpărare, teză de doctorat, ediţia a
doua, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.

Idem, Credincioşia Bisericii Ortodoxe faţă de Iisus
Hristos - chezăşie a „înfierii" noastre divine, în rev.
Ortodoxia, XLIX (1997), nr. 1-2.

Idem, Cinstirea Sfintei Cruci, în rev. Glasul Bisericii,
LVII (1998), nr. 9-12.

Ghiuş, Arhimandritul Benedict, Taina Răscumpărării în
imnografia ortodoxă, teză de doctorat, tipărită cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a Ii-a, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1998.

Joiţa, Pr. Drd. Alexandru, Lucrarea Sfântului Duh în
Biserică, în rev. Studii Teologice, XXXII (1980), nr. 7-10.

Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă,
trad. de Lidia şi Remus Rus şi cu o prefaţă de Pr. Prof.
Dumitru Popescu, în col. „Orizonturi spirituale", Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad.,
studiu introd. şi note de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia,
Bucureşti, f. a.

Idem, Vederea lui Dumnezeu, trad. de Măria Cornelia
Oros şi cu studiu introd. de Diac. Ioan Ică Jr., în col.
„Dogmatica", Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

Makarios Simonopetritul, Ieromonah, Triodul explicat.
Mistagogia timpului liturgic, teză de doctorat, trad. de Diac.
Ioan Ică Jr., în col. „Liturgica", Ed. Deisis, Sibiu, 2000.

Mantzaridis, Prof. Georges L, La deification de
l'homme, en Contacts, XXXX (1988), nr. 141.

Maricaru, Marian, Euharistia - o viziune ecclesială
asupra creaţiei, teză de licenţă, man. comput.

Meyendorff, John, Teologia bizantină. Tendinţe
istorice şi teme doctrinare, tipărită cu binecuvântarea Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române şi trad. din limba engleză de Pr. Conf. Dr. Alexandru
I. Stan, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

Idem, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul

207

Bisericii Ortodoxe Române, trad. din limba engleză de Pr.
Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Popescu, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Natura Bisericii
din punct de vedere fiinţial şi comunitar, în rev. Mitropolia
Banatului, XXX (1980), nr. 10-12.

Idem, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene,
Bucureşti, 1996.

Rezuş, Pr. Prof. Petru, Hristologia în Teologia
contemporană, în rev. Studii Teologice, XXVI (1974), nr. 1-2.

Savin, Prof. Ioan Gh., Iconomia şi roadele învierii
Domnului, în rev. Studii Teologice, XIV (1962), nr. 5-6.

Schmemann, Alexander, Le Grand Careme - Ascese et
Liturgie dans l'Eglise Orthodoxe, coli. Spiritualite Orientale,
Ed. Abbaye de Bellefontaine, Mâine et Loire, 1997.

Seviciu, Magistrand Traian, Hristologia şi Soteriologia
Sfântului Ioan Damaschin, după canoanele învierii, înălţării şi
Cinzecimii, în rev. Ortodoxia, XI (1959), nr. 4.

Stan, Pr. Asist. Dr. Alexandru L, Iisus Hristos,
Mântuitorul - izvor de viaţă, în rev. Ortodoxia, XXXV
(1983), nr. 2.

Stăniloae, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Legătura
interioară dintre Moartea şi învierea Domnului, în rev. Studii
Teologice, VIII (1956), nr. 5-6.

Idem, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în
rev. Studii Teologice, XVII (1965), nr.1-2.

Idem, Hristologia Sinoadelor, în rev. Ortodoxia, XXVI
(1974), nr. 4.

Idem, Maica Domnului în prologul Evangheliei de la
Luca, în rev. Ortodoxia, XXXII (1980), nr. 3.

Idem, Sâmbăta, ziua morţilor - Duminica, ziua învierii
şi a vieţii fără de sfârşit, în rev. Ortodoxia, XXXIII (1981),
nr. 2.

Idem, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin
împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, în rev. Ortodoxia,
XXXV (1983), nr. 1.

Idem, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în rev.
Ortodoxia, XXXVII ( 1 985), nr. 3 .

Idem, învierea sau biruirea morţii, în rev. Ortodoxia,
XLII (1990), nr. 2.

208

Idem, Studii de Teologie Dogmatică ortodoxă, tipărită
prin stăruinţa şi cu binecuvântarea IPS Dr. Nestor Vornicescu,
Mitropolitul Olteniei, Craiova, 1990.

Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ediţia a II-
a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.

Idem, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea,
tipărită cu binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993.

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ediţia a Ii-a,
îngrijită de Camil Marius Dădârlat, voi. 1, Ed. Cristal,
Bucureşti, 1995.

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, ediţia a Ii-a,
îngrijită de Camil Marius Dădârlat, voi. 2, Ed. Cristal,
Bucureşti, 1995.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tipărită cu
binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, voi. 1, ediţia a Ii-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tipărită cu
binecuvântarea PFP. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, voi. 2, ediţia a Ii-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tipărită cu
binecuvântarea PFP Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, voi. 3, ediţia a Ii-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

Vizitiu, Pr. Drd. Mihai Gh., Iisus Hristos Viaţa lumii,
în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1.

Yannaras, Christos, Abecedar al credinţei. Introducere
în teologia ortodoxă, trad. de Pr. Dr. Constantin Coman, Ed.
Bizantină, Bucureşti, 1996.

Quenot, Michel, învierea şi icoana, trad. şi prefaţă de
Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999.

209

Cuprins

Precizări (2)
Introducere (3-5)

A. TRIODUL (6-156)

1. Sfânta şi Marea Zi de Luni (7-34)

2. Sfânta şi Marea Zi de Marţi (35-45)

3. Sfânta şi Marea Zi de Miercuri (46-56)

4. Sfânta şi Marea Zi de Joi (57-112)

5. Sfânta şi Marea Zi de Vineri (113-129)

6. Sfânta şi Marea Zi de Sâmbătă (130-156)

B. PENTICOSTARUL (157-198)

7. Duminica învierii Domnului (158-174)

8. Lunea Săptămânii Luminate (175-178)

9. Marţea Săptămânii Luminate (179-182)

10. Miercurea Săptămânii Luminate (183-186)

11. Joia Săptămânii Luminate (187-190)

12. Vinerea Săptămânii Luminate (191-195)

13. Sâmbăta Săptămânii Luminate (196-198)

Concluzii finale (199-202)
Bibliografia generală (203-209)

210

Teologie pentru azi

Cartea de faţă este o ediţie online

gratuită şi e proprietatea exclusivă a

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş.

Ea nu poate fi tipărită şi

comercializată fără acordul său

direct.

211

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

© Teologie pentru azi
Toate drepturile rezervate

212